Ziua cea mai lungă a lui Mihai Wittenberger

„M-am trezit la 6 dimineaţa. Sanda avea deja contracţii. Poate că un rol în declanşarea naşterii l-a avut şi agitaţia de seară, pentru că am tot discutat în casă, ascultând la radio ce se întâmpla la Timişoara, nu ne-am gândit că emoţiile o pot afecta. Dar s-a întâmplat, i-a venit timpul în dimineaţa zilei de 21 decembrie. Am chemat salvarea şi am dus-o la maternitate. Pe mine nu m-au lăsat să intru. Ştiţi cum era pe vremea aceea, nu ca acum. Taţii nu aveau ce căuta în sala de naşteri. Dar în ziua aia era şi mai rău că aduseseră patrule să păzească spitalul. Am stat o vreme în curte, apoi a ieşit o asistentă şi mi-a spus că aveam un fiu. Am cerut să-l văd, să mă lase la soţie. Nu, mi s-a interzis categoric. În ziua aceea, nici şpaga n-a mai mers. Am plecat spre casă. În drum spre Cipariu, unde stăteam, am intrat să cumpăr o şampanie de lângă Librăria Universităţii. Acolo i-am întâlnit pe prietenii mei Călin Nemeş, Nelu Deac, Matiş şi alţi câţiva. Am intrat alături, la un cafe bar, la Pescaru, şi le-am făcut cinste cu ce a dorit fiecare. N-am stat mult. După aceea am auzit discuţii aiurea, că eram băuţi şi de-aia am avut curaj. Pe naiba! Un păhăruţ a luat fiecare, au închinat pentru băiatul meu şi am plecat repede care încotro. Eu m-am dus acasă la soacră să iau mâncare pentru Sanda, să-i duc la spital, iar ei s-au dus în piaţă, unde lumea începea să se adune. De acasă mi-au dat câteva borcane cu compot şi supă. Pe atunci nu erau flacoane de plastic. La ieşirea din casă am luat şi un halat alb care fusese al tatălui meu, medicul Wittenberger, cu gândul că poate îmi foloseşte la spital şi am pornit pe străzi.

 

Când am ajuns în Piaţa Libertăţii, lumea era adunată, venise armata, iar prietenii mei erau în faţa mulţimii. La un metru de mine era un bătrân, fost militar de carieră, Marin Vergică îl chema, am aflat ulterior. Şi-a desfăcut paltonul, pe dedesubt i se vedea vesta militară, şi a strigat către soldaţi: «Doar n-o să trageţi într-un veteran!». Şi au tras. Un glonţ în cap. A căzut în faţa mea. În momentul când am auzit împuşcătura m-am trântit şi eu la pământ. Am auzit glonţul, l-am văzut pe bătrân căzând şi am auzit buf! Erau borcanele cu supă şi compot pentru Sanda. Multă vreme, ani la rând, mi-am reproşat că în ziua aceea nu i-am dus nimic de mâncare...” Aici Mihai face o pauză, are ochii plini de lacrimi.

 

„M-am ridicat de jos şi am fugit în stradă să cer ajutorul salvărilor”, continuă Mihai povestea. „Veniseră, dar aveau ordin să nu oprească. Eu mi-am amintit de halatul alb al lui tata şi, fluturând de el, am ieşit în faţa salvării s-o opresc. Şi a oprit. Am încărcat-o până la refuz cu răniţi. Printre ei era şi fiica şoferului salvării. După aceea mi-a mulţumit că l-am oprit, fata trăieşte. Salvările cu răniţi au plecat spre urgenţă, iar într-una dintre ele ne-am urcat noi, un grup de prieteni, vreo 12, ca să donăm sânge. Când am ajuns la spital nu au vrut să ne ia sânge. O doctoriţă ne-a explicat că are ordin să nu preia donatorii. Am strigat toţi la ea, am speriat-o şi ne-a luat sânge, cu forţa. Am forţat-o să ne ia sângele!” Mai târziu, cărând răniţii cu salvările la spital, Mihai a avut ocazia să intre şi la copilul lui, să-l vadă. „Era aşa de frumos, de neprihănit... O clipă m-am gândit, Doamne, dacă şi el ţine minte cum m-a văzut prima dată, speriat, plin de sânge?! Trebuie să recunosc, sentimentul pe care l-am avut toată ziua era de spaimă şi de furie. Mă temeam ca nu cumva Dumnezeu să lase ca băiatul meu să se nască orfan!”

 

De la spital, grupul lor de câţiva prieteni, mai târziu li s-a spus revoluţionari, s-a îndreptat spre Piaţa Libertăţii. Pe drum li s-au alăturat tot mai mulţi oameni. Atunci au tras „coarnele” de alimentare de la troleibuze ca să blocheze intersecţiile şi să poată trece convoaiele de oameni. Veneau din Mănăştur, de la CUG, de pe Lenin. La un moment dat, un grup a plecat la Doina Cornea acasă, să o elibereze şi să o aducă în mijlocul oamenilor. Când au sosit, s-au regrupat pe scările Teatrului Naţional. Acolo, când începuse să se însereze, s-a conceput primul plan de organizare, deşi e pretenţios spus. Au plănuit să se vadă a doua zi dimineaţă.

 

Şi s-au văzut în ziua de 22 dimineaţa, în Catedrala Ortodoxă, unde au alcătuit, pe câteva foi, un comitet provizoriu care să conducă judeţul, pe unii i-au repartizat la primărie, pe alţii la armată şi alţii la securitate, ca să preia puterea. Mihai a fost repartizat la primărie cu un staroste de nunţi, care avea experienţă în organizare şi voce puternică să-i vorbească mulţimii. „A doua zi auzisem că Ceauşescu a fugit. Nimic nu ne mai stătea în cale. Porniserăm ceva ce nu mai putea fi oprit. Eram sleiţi de puteri, nemâncaţi, îngheţaţi de frig. Dar niciodată nu m-am simţit mai om ca atunci”, îşi aminteşte Mihai.

 

Sergiu l-a ascultat pe tatăl lui cu atenţie. Sigur a simţit că Mihai e stingherit de faptul că trebuie să vorbească şi despre lucruri pe care voia să le ţină, bărbăteşte, doar pentru el. Ei doi au trăit multe din ziua aceea, împreună, dar şi despărţiţi, după ce Sanda şi Mihai au divorţat. Luni e ziua lui. Împlineşte 20 de ani. Îşi aminteşte că profa de istorie, într-o oră de curs, îi reproşa că nu-i plac datele. Nu le ţine minte. Atunci i-a zis: „Să faci bine, Sergiu, să reţii datele istorice că sunt importante, nimeni nu va ţine minte când te-ai născut tu, dar ziua proclamării independenţei toată lumea trebuie să o ştie”. Sergiu a zâmbit. „Şi ziua mea o ţine minte lumea, doamna profesoară. E ziua revoluţiei...”

 

În ziua aceea s-au născut 20 de copii. Pe toţi îi cheamă Victor sau Victoria. Doar pe Sergiu nu l-au botezat aşa. El s-a născut dimineaţa, când nu se ştia dacă va fi vreo victorie. Când îl întrebi pe băiat ce crede despre gestul tatălui său de a lupta pe străzi în ziua în care el se năştea, răspunde simplu: a făcut bine!

 

Despre ţara lui, Sergiu mărturiseşte că nu e prea mulţumit: e cam înapoiată cultural, economic, tehnologic, iar cel mai mult îl enervează faptul că românii sunt reticenţi la nou. „Mă enervează că sunt închişi la minte, conservatori. Din ce au văzut ei şi ştiu că funcţionează nu-i scoţi. Or, lumea largă merge repede înainte tocmai pentru că e deschisă la minte. Dacă ne uităm la japonezi, ce vedem? Un popor fără resurse naturale, dar care a descoperit că are cea mai valoroasă resursă: creierul, materia cenuşie. Şi cu ea lucrează, pe materie cenuşie se bazează Japonia. Noi nu ne folosim inteligenţa, nu ne deschidem mintea spre nou!” Sergiu crede că România ar trebui condusă o vreme ca o firmă, unde se cer organizare, eficienţă, performanţă, profit. Apoi trebuie identificate domeniile cu potenţial şi să mergem în direcţia respectivă cu toate forţele. Este student la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare. Se gândeşte serios înainte să răspundă pentru ce ar ieşi el în stradă, astăzi. „Dacă s-ar restricţiona accesul la Internet! Asta ar însemna pentru noi un atentat la libertate.”

 

La Cluj, represiunea a provocat 26 de morţi şi 52 de răniţi grav. Ministerul Apărării a plătit aproape patru milioane de lei despăgubiri pentru victimele revoluţiei. Justiţia a condamnat şase ofiţeri ai Ministerului Apărării. Cea mai grea sentinţă pronunţată: maiorul Ilie Dicu - 15 ani de închisoare. Fostul comandant al Armatei a IV-a, generalul Iulian Topliceanu, a fost obligat să le plătească revoluţionarilor despăgubiri în valoare de aproape 1,5 milioane de lei.