Home » Arte & Popcult » Film » Yulene Olaizola: „Filmul câştigător m-a costat 600 $“

Yulene Olaizola: „Filmul câştigător m-a costat 600 $“

08 Iun 2008 Cristiana Visan | 2 comentarii | 2035 vizualizari
Rating:
8 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Realizatoarea mexicană premiată cu Trofeul TIFF pentru “Shakespeare colţ cu Victor Hugo”, singurul documentar din competiţie, vorbeşte pentru Cotidianul despre cum se face un film în familie, ce înseamnă succesul neaşteptat şi ce i-a plăcut la Cluj.
 
Yulene Olaizola
La 25 de ani, mexicana Yulene Olaizola e uluită de propriul succes.
Cum ţi-a venit ideea să faci filmul acesta?
A durat destul de mult până l-am făcut, dar ideea o aveam de mult timp, cam de pe la 13 ani. Am ştiut de povestea asta de când eram mică şi îmi dădeam seama că trebuia s-o exploatez într-o formă sau alta. Aşa că, atunci când am intrat la şcoala de film, mi-era deja clar că urma să abordez subiectul ăsta. În anul 4 se face film documentar şi, la sfârşitul cursului, trebuie să vii cu un proiect propriu.

Şi cum te-ai documentat?
Când m-am hotărât să fac filmul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să aplic pentru o bursă oferită de guvernul mexican pentru diferite discipline artistice. Asta înseamnă că îţi dau ei bani ca să te documentezi, timp de un an, şi să-ţi dezvolţi proiectul. Am început să caut informaţii despre acest bărbat, Jorge, în casa bunicii mele, iar din afară am căutat prin articolele din ziare, încercând să rezum toate datele acestea de anchetă de poliţie într-o formă mai concretă.

Poliţia te-a ajutat cu informaţii?
Am încercat să mai aflu câte ceva de prin arhivele poliţiei, însă, din păcate, în Mexic, poliţiştii nu prea ţin la ordine în propriile hârtii, aşa că n-am găsit mare lucru despre ancheta întreprinsă de ei. Aşa că următorul pas a fost să caut oameni care să-l fi cunoscut pe Jorge, ceea ce a fost destul de greu. Aveam senzaţia că bărbatul ăsta era înconjurat de un mister absolut: nimeni nu ştia de unde venise, dacă avea familie.

Şi ce-a urmat după documentare?
Mi-am prezentat proiectul la facultate şi am început filmările cu o echipă formată din colegii de şcoală, cel puţin pentru partea de început, până am avut primul montaj. Apoi, fiindcă nu aveam bani, am căutat finanţare pentru postproducţie la Festivalul de Film Documentar de la Amsterdam - acolo se dau bani pentru finalizarea filmelor realizate în ţări din Lumea a Treia. Cu banii aceia am reuşit să depăşesc nivelul de proiect pentru facultate şi să fac filmul aşa cum l-ai văzut.

Cât te-a costat, până la urmă, acest film?
Păi, să zicem că s-au cheltuit cu filmările 600 de dolari. Acesta era bugetul de producţie, mai mult n-aveam de unde lua şi nici nu cred că era nevoie de o sumă uriaşă. De la Amsterdam am primit 13.000 de euro, care au acoperit partea de postproducţie până la trecerea de pe HDD, iar apoi Festivalul din Ciudad de Mexico mi-a mai pus la dispoziţie, gratuit, accesul la laborator ca să pot trece filmul pe peliculă de 35 mm. Deci partea asta nu m-a costat nimic, laboratoarele au fost nevoite să mă ajute şi oricum facultatea are infrastructura necesară pentru procesarea sunetului sau a imaginii.

Şi bunica ta ce-a spus despre proiect, atunci când te pregăteai să faci filmul?
De fapt, să ştii că nici nu-mi mai aduc aminte dacă i-am propus vreodată, la modul formal, să apară în film. Mai degrabă am lucrat într-un mod mult mai simplu, i-am zis că era un proiect pentru şcoală şi că trebuia să mă ajute. Nici ea nu s-a comportat ca şi cum am fi făcut un film, a fost cât se poate de naturală în faţa camerei. În orice caz, bunica mea a fost actriţă de teatru în tinereţe, de aici şi capacitatea ei de a vorbi cu lejeritate la filmări.

Iar după ce-a văzut filmul, care a fost reacţia ei?
E mai ciudat. În timpul filmărilor nu s-a arătat niciodată prea convinsă de proiect. Mă certa tot timpul, îmi zicea că n-o să-mi iasă bine. Pe de altă parte, la filmările din casa bunicii n-am fost decât doi oameni: eu şi prietenul meu, Ruben Imaz, care e şi el tot regizor. Făceam cu schimbul: unul cu camera, celălalt cu microfonul, ca să păstrăm intimitatea casei şi ca să n-o facem pe bunica să se simtă copleşită. Cum Ruben făcuse deja un film cu care i-a mers destul de bine, el reprezenta un fel de garant pentru bunica. Filmul l-a văzut prima dată în Ciudad de Mexico, i-a plăcut, cred, fiindcă bunica oricum nu e o persoană care să te doboare cu laudele.

Dar succesul pe care l-a avut filmul tău, în toate festivalurile în care a fost prezentat, nu a contat deloc pentru bunica ta?
Ceva-ceva a contat, însă asta tot n-a făcut-o să recunoască în faţa mea. N-are cum să nu conteze, pentru că a provocat schimbări în viaţa ei: o sună multă lume, în fiecare zi, să-i spună că a mai citit un articol despre film sau că a mai apărut un reportaj. Odată au venit acasă la ea nişte argentinieni, care văzuseră filmul la Buenos Aires, şi voiau să afle mai multe despre povestea lui Jorge. Oricum, bunica tot nu crede că proiectul ăsta e un film adevărat: documentarul, pentru ea, nu e un film.

Şi asta ţi-a spus-o direct sau cum?
Cam da. Acum, de exemplu, când am început să mă gândesc ce-o să fac în continuare, ea e singura din familie care mă trage de mânecă: mai aşteaptă, încă nu eşti destul de coaptă, trebuie să te apuci să lucrezi în televiziune, să cunoşti regizori importanţi ca să înveţi de la ei, că până acum tot n-ai făcut un film pe bune... (râde).

“Shakespeare colţ cu Victor Hugo” e, în orice caz, un documentar cât se poate de special. Cum te-ai hotărât să introduci nota puternică de suspans într-un asemenea film?
E un documentar, însă mi se pare că, din punctul de vedere al structurii şi al relatării poveştii, ia mai degrabă un curs afectiv decât unul obiectiv, clasic, ca în orice documentar. De aici şi nevoia de a transmite spectatorului suspansul investigaţiei.

Tu îţi mai aduce aminte de Jorge de când erai mică?
Am rămas cu două imagini pe care mi le amintesc perfect: una când ne-a făcut poze, mie şi fraţilor mei, pe care le-a folosit ca să picteze pe urmă. Îmi aduc aminte că ne cam fugărea prin casă, fiindcă eram mici şi ne era ruşine să stăm la pozat. În a doua imagine îmi amintesc de o zi când eu şi sora mea ne-am apucat să cântăm cu el, care venea cu chitara. Sunt doar două crâmpeie de memorie, care îmi provoacă o senzaţie absolută de normalitate, de firesc.

Vrei să spui că ai şi tu îndoielile tale că Jorge ar fi fost un ucigaş în serie?
Categoric. Mai ales pentru că, după toată documentarea pe care a trebuit s-o fac pentru filmul ăsta, n-am găsit nimic care să-l inculpe: nici în presă, nici în arhivele poliţiei. N-am vrut să transmit şi opinia mea în film, pentru că nu-şi avea locul în povestea bunicii mele. Ea e o persoană cu o imaginaţie foarte bogată şi, din moment ce relatează totul cu atâta siguranţă de sine, nu poţi să nu observi anumite contradicţii în ceea ce spune. Uite un exemplu: ea crede că Jorge a scăpat de poliţie pentru că era foarte sprinten şi folosea tenişi. Pentru ea e ca şi cum tenişii i-ar fi dat nu ştiu ce puteri ieşite din comun... (râde).

Şi cum te-ai hotărât să închegi povestea asta în jurul casei bunicii tale? După toate cadrele descriptive, casa devine un alt personaj din film.
Casa bunicii mele mi s-a părut dintotdeauna un loc neobişnuit şi foarte interesant. Ideea era să prezint casa, pornind din camera ei, şi apoi, treptat, să structurez interviurile în aşa fel încât să descoperim casa în acelaşi timp cu povestea lui Jorge. Pe bunica abordarea asta o cam enerva, mă certa tot timpul, reproşându-mi că prezentam mai mult casa, ca şi cum ar fi fost nucleul poveştii. Însă casa e un personaj extrem de important, care se şi regăseşte, de altfel, în titlul filmului: Shakespeare colţ cu Victor Hugo.

Şi ce idee ţi-ai făcut despre TIFF, după zilele petrecute la Cluj?
Adevărul e că eu una nu ştiam nimic despre festival, nici dacă era mare sau mic. L-am cunoscut pe Cornel Porumboiu la festivalul din Buenos Aires, i-am dat atunci un DVD cu filmul meu, i-a plăcut, presupun că i l-a dat lui Mihai Chirilov şi ulterior am fost contactată ca să particip în competiţie. Am fost însă impresionată de nivelul TIFF-ului, de numărul enorm de invitaţi, te plimbi prin centru şi ai senzaţia că tot suflul oraşului e concentrat asupra festivalului zilele acestea.

Cât de mult contează premiul pentru tine?
Cred că momentul decernării e cel în care simţi importanţa premiului. Orice ai spune, n-ai cum să nu te emoţionezi. Dar nu moare nimeni dacă nu câştigă un premiu şi nici n-am venit pentru asta în România. E o surpriză copleşitoare, însă ce contează cel mai mult pentru mine e să-mi văd filmul în festival, să găsesc oameni intrând în sălile de cinema să-l vadă. Plus că mai e ceva care cred că ni se aplică tuturor regizorilor din competiţie: nu simţim presiunea trofeelor, că doar nu ne-am pus în minte să înhăţăm vreun Oscar sau aşa ceva.

Un documentar cu suspans
Realizatoarea mexicană Yulene Olaizola intră în casa veche a bunicii ei şi, folosindu-se doar de o cameră de filmat şi de un microfon, reconstituie o poveste fascinantă. Relatările bunicii sale şi ale altor persoane sunt axate asupra unui singur personaj: Jorge, poet, pictor şi muzician rafinat şi autodidact (probabil schizofrenic, cu tendinţe homosexuale, un geniu învăluit într-o aură de mister), care a locuit în casă, a fost foarte apropiat - platonic - de gazda sa şi se presupune că a fost autorul neidentificat al unei serii de asasinate. Filmul surprinde prin părăsirea zonei documentarului pentru a introduce un suspans uluitor, făcându-l pe spectator să simtă că participă la o investigaţie al cărei obiect rămâne, până la capăt, un mister.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

2 comentarii

 
1
savedanube 13-Iun-2008 10:55
interesant
Da' muritorii de rand cum pot vedea filmul asta? Unde?
2
anca lazaroaie 20-Iun-2008 16:35
pt savedanube
savedanube (13-Iun-2008 10:55)
interesant
Da' muritorii de rand cum pot vedea filmul asta? Unde? azi de la 19:30 la Muzeul Taranului Roman.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
FILM
 
CELE MAI