Home » » Willem Dafoe: „Penisul meu e mai frumos”

Willem Dafoe: „Penisul meu e mai frumos”

28 Mai 2009 Alexandra Olivotto | 1 comentarii | 3831 vizualizari
Rating:
9 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Istoria religiilor, Hollywood şi metoda lui de actorie. Subiecte pe care actorul Willem Dafoe, prezent la Cannes pentru a promova filmul „Antichrist” de Lars von Trier, le-a trecut în revistă într-un interviu acordat Cotidianului.
 
Willem Dafoe, Lars von Trier si Charlotte Gainsbourg, cei trei care au speriat Cannes-ul cu Antichristul
Sursa foto: Reuters
Credeţi că Von Trier v-a invitat să participaţi la „Antichrist” fiindcă fuseserăţi deja Isus?
Nu (râde), cred că m-a invitat pentru că m-am autoinvitat. Nu mi se pare că se gândea la mine din prima, de când s-a apucat să lucreze la proiect. La început a fost un telefon dat ca între prieteni: l-am sunat să-l întreb ce mai face, el mi-a vorbit de „Antichrist”. Apoi mi-a dat să citesc scenariul şi probabil entuziasmul de care am dat dovadă faţă de text l-a făcut să se gândească „ei, n-ar fi o idee bună să-i dau lui rolul?”. Deci, a fost un gând care i s-a strecurat în minte, nu cred că figuram în proiectul iniţial. Dorea ca întâi să aleagă actriţa pentru rolul principal şi abia după actorul. Am fost un fel de accident: uneori când vrei să te apuci de treabă şi ceva ţi se dă mură-n gură, ceva ce se potriveşte, îţi schimbi planurile.

Aţi văzut filmul? Cum v-aţi comenta prestaţia?
L-am văzut la proiecţia de gală, dar mai bine să nu vorbim despre prestaţia mea. Mi-a plăcut „Antichristul”, e un film care îţi rămâne pe retină, e bine să vezi că cineva face un lungmetraj care nu arată a tv, care se joacă cu adevărat cu limbajul cinematografic, dar şi cu propriul conţinut. Trebuie să recunosc, sunt mândru de acest film şi nu e un sentiment pe care să-l am des.

În film, personajul dvs. analizează vise. Sunt importante şi pentru dvs. în viaţa de zi cu zi?
Da, dar numai de curiozitate, ştiţi că unii susţin că visele sunt gunoiul creierului. Ador să trag un pui de somn, este revelaţia vârstei mele mijlocii, abia acum am învăţat cum se face. Şi aşa am început să reţin ce visez, înainte nu mi se întâmpla.

Aţi citit multă psihanaliză?
Lars mi-a dat câteva cărţi despre comportamentul cognitiv, am asistat la câteva şedinţe de terapie. Însă eu sunt fascinat de sistemele de credinţe, aşa că pentru plăcerea mea personală citesc filozofie şi istoria religiilor.

Deci credeţi că răul din film există cu adevărat?
Deschide un ziar...

V-a surâs ideea de Antichrist feminin?
Asta e povestea pe care o spunem, care mi se pare viabilă. Dar nu înseamnă că şi aşa stau lucrurile. Eu, unul, nu cu asta rămân din film. Din perspectiva mea, cele două personaje sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Puterea, violenţa, abuzul, sadismul se deplasează de la unul la altul. Simplificând povestea, ea e poziţionată pe post de personaj negativ, iar eu doar mă apăr. Dar nu e atât de simplu, deşi începe aşa.

Chimia dintre dvs. şi Charlotte Gainsbourg. Muncită sau spontană?
Ştii, nimic nu vine de la sine. Însă ea era dispusă la orice, iar materialul era foarte dur, cum poate fi şi Lars uneori. Te descurajează când e vorba să îţi faci temele „de acasă”, literalmente nu te lasă să repeţi sau să vorbeşti despre personaj, nici el n-are chef să stea la prea multe discuţii despre film. Aşa că a fost foarte bizar să joc o relaţie extrem de intimă şi pasională care lua startul abia când camera începea să filmeze. De exemplu, poţi să îţi imaginezi că ai de făcut scene în care eşti gol puşcă cu partenerul, când faci dragoste cu el – chiar dacă nu e pe bune, ci simulată - şi prima dată când îl atingi sau îl săruţi, deja se trage? Charlotte era foarte dulce şi rezervată, iar eu n-o cunoşteam înainte să începem lucrul propriu-zis la „Antichrist”. Dintr-odată mergem într-o încăpere şi începem să filmăm aceste secvenţe în care facem dragoste, asta fără să fi avut nici un dialog, nici o „discuţie teritorială” despre unde am voie s-o ating şi despre unde nu, despre cum s-o sărut etc. Iar noi trebuia să părem un cuplu cu o istorie îndelungată, care are o relaţie în deplinătatea cuvântului. Charlotte era o parteneră minunată, feroce, plonja în emoţii, uneori se comporta ca un animal sălbatic. Dar ştiam de la „Manderlay”, un film cu totul şi cu totul diferit, că voi avea prohibiţie la repetiţie. Aşa îi place lui Lars să îşi aibă actorii: puţin dezechilibraţi şi nesiguri. I se pare că, dacă sunt încrezători în forţele proprii şi prea puternici, un anumit fel de tensiune dispare.

V-a convenit ca penisul dvs. să fie jucat de un star porno?
Al meu e mai frumos (râde). Iniţial nu mi-a convenit, dar a fost alegerea cea mai înţeleaptă. Lars a spus, şi cred că avea dreptate, „vreau ca aceste personaje să aibă organe genitale”. În plus, din punct de vedere sexual, se întâmplă în film nişte chestii dure, la care chiar nu voiam să... hm... particip. Şi chiar dacă aş fi vrut, dacă m-aş fi simţit în largul meu jucând în acele scene, cred că ar fi deturnat filmul, aţi fi scris doar despre aceşti actori care fac sex în draci şi aţi fi pierdut esenţa, şi la fel ar fi făcut şi publicul. Aşa, cu dubluri corporale, merge mai bine: intuieşti că nu suntem eu şi Charlotte, dar duc povestea înainte. Funcţionează ca un fel de cascadorie şi nu dă excesiv de multă culoare filmului.

Aţi petrecut ceva timp cu dublura dvs. corporală?
Îl chema Horst, ne-am văzut de câteva ori. Mi-a spus, cu un accent german pronunţat (îl imită): „Sper că îţi plac dimensiunile mele, sper că îţi place stilul meu”. Era un tip foarte de treabă, şi ea la fel. Parcă o chema Mandy Starship.

L-aţi numi pe Von Trier un Hamlet danez?
(Râde) Nu. Tu poţi s-o faci, dar eu n-am de gând. De fapt, e un tip foarte jucăuş: într-o zi ne-a dat abţibilduri pentru că ne făcusem bine treaba. E faimos şi pentru indicaţiile lui de regie: te uiţi la el după ce ai filmat o scenă, căutând o confirmare, şi el îşi scarpină vârful capului. Dar îi ştiam toate apucăturile de la „Manderlay”: se trăsese o dublă, ne pregăteam pentru următoarea, iar el mergea la fiecare actor spunând: „Tu, cu 20% mai puţin”, „Tu, cu 35% mai mult”.

E greu să dai peste scenarii şi proiecte cu mize similare celui al lui Von Trier în cinemaul american?
Peste scenarii, nu ştiu, peste proiecte, da. De fapt, oriunde este greu să găseşti un astfel de proiect, nu doar în SUA. Uite, de pildă, în Europa, banii sunt în televiziune, acolo se dezvoltă regizorii şi actorii. Aşa ajung uneori să facă „televiziune” şi pe marele ecran. Sunt foarte puţini cei care se joacă cu limbajul cinematografic, care vor să îl împingă peste graniţele convenţionale, pentru că publicul nu de asta are chef, ba chiar e metoda perfectă pentru a-l ţine la distanţă. Dar nu se întâmplă doar în America. Acolo există un sistem foarte puternic de studiouri, predomină businessul de a face filme, aşa că lungmetrajele ies STAS. Ca să îmi găsesc proiecte, mai degrabă caut oameni decât scenarii, şi de obicei acei oameni sunt în afara Hollywoodului. Da, ştiu c-o să mă întrebi dacă aş veni şi în România dacă aş găsi un proiect care m-ar interesa, răspunsul este da, dar nu vreau să vorbesc despre ce regizori ai voştri îmi plac, ar suna de parcă mi-aş face reclamă.

Simţiţi că la Hollywood trebuie să jucaţi mereu acelaşi personaj?
Nu e vorba numai de mine, asta păţesc toţi, e natura Hollywoodului. Există atâta presiune în a calcula efectul unui actor, pentru că primează afacerea, încât e firesc că nu se prea ţin de experimente. Nu spun că nu există regizori extraordinari în Hollywood. Dar din punctul de vedere al unui actor, constat că mi se cere să fac ceea ce am făcut şi înainte. E chiar atât de simplu. Eu nu sunt un produs, nu reprezint ceva anume, fac feluri diferite de filme şi funcţionez în ele distinct. Asta e ambiţia mea, să nu fiu un tip care să perfecţioneze la nesfârşit un anume tip de personaj. Mai degrabă lucrez printre crăpăturile Hollywoodului şi aşa mă simt cel mai bine.

Aveţi vreun set de principii pe care îl aplicaţi când faceţi un film sau alegeţi un scenariu?
Nu, se schimbă mereu. Singura constantă este că mi-e extrem de greu să fiu frivol. Ţin prea mult la actul interpretării în sine pentru a juca în căcaturi. Probabil o fac oricum, mai des decât cred, dar nu asta e intenţia mea.


Articol apărut cu sprijinul APA NOVA


 

 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
van_alex 29-Mai-2009 14:01
TIFF
Sper să intre şi în cinematografe. La TIFF are o singură proiecţie...
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro