Von Trier - rateu, puncte pentru Ken Loach

O tragedie domestică filmată cu încetinitorul în detalii infinitezimale, prin scene juxtapuse pe fundalul unei muzici marca Handel, de o frumuseţe fără pată, deschide „Antichristul“ lui Lars von Trier. Care este o excepţie fulminantă de la regula că primul cadru dă măsura calităţii unui film: de la această secvenţă încolo, totul degenerează în ridicol preţios, în compromiterea a doi actori de calibru precum Willem Dafoe şi Charlotte Gainsbourg şi în discreditarea Competiţiei de la Cannes, în cadrul căreia rulează lungmetrajul.

 

Dacă la Hollywood „să nu lucrezi cu animalele sau cu copiii“ a fost inclusă în decalogul oficial, cineva trebuia să îi spună lui Von Trier că din munca simultană cu copiii şi cu animalele sălbatice - vulpe, cioară, căprioară -, care mai şi vorbesc, nu are ce să iasă bun, mai ales în contextul unui horror. Cineastul a încercat să îndese într-o tramă relativ rigidă (genul o impune) porno, nu de oricare, ci pigmentat cu mutilări genitale, psihanaliză freudiană, religie (başca vrăjitoare), egalitate între sexe. Rezultatul e o varză ilogică, inestetică şi plictisitoare, iar faptul că Von Trier a pierdut orice urmă de direcţie a naraţiunii se vede cu atât mai clar cu cât „Antichristul“ e secţionat în capitole, cu tot cu prolog şi epilog. Pe lângă huiduielile obligatorii, publicul de la Cannes a sucombat în hohote de râs când a văzut că „Antichristul“ îi era dedicat fix lui Tarkovski.

 

Deja deţinător al unui Palme d’Or, Ken Loach a mizat pe ceva mult mai nepretenţios, mai precis fotbal şi valorile tradiţionale ale clasei muncitoare engleze, pe un scenariu spumos al lui Paul Laverty şi pe talentele actoriceşti şi apoftegmatice ale fotbalistului Eric Cantona, şi a câştigat pariul cu comedia „Looking for Eric“, întâmpinată în Competiţia de la Cannes cu runde de aplauze. Cineastul se concentrează asupra reabilitării unui bunic poştaş pe nume Eric (Steve Evets), mare fan al lui Cantona, căruia fotbalistul îi „apare“ în momente de cumpănă pentru a-l ajuta cu axiome, proverbe şi sfaturi.

 

Comedia e clasic filmată, scenariul, responsabil exclusiv pentru umorul lui „Looking for Eric“, se construieşte pe principiul „With a Little Help from My Friends“, iar galeria de amici ai lui Eric, toţi poştaşi, microbişti, burtoşi, glumeţi şi fideli berii de pub, face toţi banii, bătând cu o mână la umor pe micii pungaşi ai lui Guy Ritchie. Cantona a fost ţinut un pic sub obroc pe perioada filmărilor, Loach plângându-se că e primul lungmetraj la care s-a trezit cu paparazzi dându-i târcoale la platou. Sobrietatea cu care Cantona emană maxime rimează perfect cu exuberanţa proletară a lui Evets, iar imaginile de arhivă şi cântecele de stadion constituie un soi de airbag al lungmetrajului care nu-l lasă să piardă dimensiunea comică nici atunci când situaţiile cu care se confruntă Eric poştaşul ţin de registrul dramatic hard core. De altfel, lungmetrajul lui Ken Loach are şi un aspect comic meta: „sloganul“ peliculei, „Totul a început cu o frumoasă pasă executată de Eric Cantona...“, îţi dă chiar structura ei: pe rând, actorii, scenaristul, regizorul duc pe umeri greul filmului şi şi-l pasează cu o lejeritate şi un ritm antrenant care le iau minţile şi antimicrobiştilor, precum subsemnata.