Home » Arte & Popcult » Un strop de Cehov, unul de fado şi puţină telenovelă

Un strop de Cehov, unul de fado şi puţină telenovelă

19 Iun 2008 Gabriela Lupu | 0 comentarii | 1241 vizualizari
Rating:
6 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Cea de-a doua premieră prezentată de Victor Ioan Frunză în cadrul Festivalului Atelier de la Baia Mare, “Portugalia” de Egressy Zoltan, este asemeni unui Cehov transplantat în pusta maghiară.
 
"Portugalia" de Egressy Zoltan
"Portugalia" de Egressy Zoltan
Într-un sat uitat de lume, unde locuiesc 300 de cetăţeni, timpul parcă a stat în loc. Unii dintre oamenii acelui cătun pe numele lor Sfeclă, Clamă sau Satana şi-au făcut din cârciumă centrul existenţei. Cârciumarul, nea Lajos, un rocker bătrân, le e confident şi creditor etern, fiica acestuia, Fundă, e ca un fel de logodnică a tuturor.

Zilele trec semănând una cu alta ca două picături de apă, cei mai bătrâni îşi amintesc că au fost cândva la Budapesta, iar cei tineri se mulţumesc s-o vadă la televizor. Budapesta e ca o fata morgana, e varianta maghiară a celebrului “La Moscova, la Moscova” din “Trei surori”. Nimeni nu are alt ideal în viaţă decât acela de a-şi avea asigurate următorul şpriţ, următoarea votcă sau patrioticul pahar de unicum.

Până şi Dumnezeu s-a mutat în acel sat la cârciumă, popa fiind un obişnuit al locului, un băiat care ar fi vrut să se facă fotbalist, dar, spre ghinionul lui, a intrat la Teologie. De un burlan stă spânzurat un Iisus kitschos din carton, la care alcoolicii de profesie se raportează evlavios după câteva duşte.

În acest spaţiu al păcii bahice apare, asemeni unui marţian, un bărbat din Budapesta. Tânăr, frumos, artist, scriitor de eseuri (nişte chestii lungi, după cum le explică el comesenilor), budapestanul reuşeşte să întoarcă pe dos tot universul minuscul al locuitorilor satului, de fapt, mai curând, al locuitorilor cârciumii. Peste toate, el le mai spune şi că se află în trecere prin spelunca lor în drum spre Portugalia.

Pentru cei pentru care Budapesta însemna capătul Pământului, existenţa unei ţări cu mare, soare şi locuitori etern loviţi în aripă de câte o dragoste pierdută este asemeni promisiunii vieţii eterne în sânul lui Avraam. Logodnica beţivilor se îndrăgosteşte iremediabil de scriitorul de chestii lungi, spre gelozia furibundă a beţivului Sfeclă, fost poliţist, dar mândru purtător de legitimaţie falsă cu ajutorul căreia îi amendează pe şoferii aflaţi în trecere prin sat.

La fel ca în “Steaua fără nume”, bărbatul dispare după ce a însămânţat mica planetă cu poveşti despre apusuri de soare, fado şi despre sentimentul eminamente portughez de “saudage”, dor, tristeţe, nostalgie, suferinţă din iubire. Beţivii care erau până atunci fericiţi în felul lor sunt condamnaţi la un etern “saudage” după plecarea bărbatului misterios care, pentru că nu avea nume, fusese poreclit “Poreclă”.

În acest spectacol, Frunză s-a întrecut pe sine, deşi ştacheta stabilită de el era deja foarte sus. El utilizează excelent culisele scenei deschizând din timp în timp uşile spre curtea teatrului. Actorii joacă în mai multe planuri, interior şi exterior, reuşind un efect aproape cinematografic. Peisajul din spatele teatrului susţine din plin spectacolul, curtea dând spre nişte case vechi, dărăpănate şi triste, ca în satul din poveste. O ploaie măruntă şi sâcâitoare (aici a fost “regia” bunului Dumnezeu) accentua sentimentul de tristeţe.

Pentru că deşi personajele sunt din cale afară de colorate şi se râde adeseori cu lacrimi, în adâncurile lui, spectacolul este de o tristeţe sfâşietoare. Galeria beţivilor a fost cuceritoare, actorii fiind unul mai bun decât altul - Inna Andriucă, Jucika, “alcoolista” satului, Ovidiu Mihăiţă (Sfeclă), Sorin Miron (Clamă), Ioan Codrea (Satana) -, reuşind nişte compoziţii remarcabile, susţinuţi de mai puţin “etilicii” George Costin (Poreclă), Ionuţ Mateescu (popa), Valeriu Doran (Lajos), Gabriela Del-Pupo (Fundă) şi Ariana Presan (soţia).

Spectacolul se încheie într-un soi de bâlci suprarealist, când personajele fac o paradă a modei din materiale reciclabile (scenografia excelentă îi apaţine Adrianei Grand).

Doze de bere, cutii de pizza, pungi de plastic sunt transformate în costume de un comic dement prezentate telenovelistic, într-o limbă inventată, portughezo-română, de Jucika, beţiva satului, care, cocoţată pe nişte pantofi roşii cu tocuri uriaşe, îmbrăcată din cap până-n picioare în sacoşe de plastic de la supermarketul Real, se prezintă drept “Donna Real”.

Bâlciul se încheie româneşte, cu vată de zahăr făcută la botul calului şi dăruită spectatorilor. În ciuda “mituirii” cu vată de zahăr, spectatorii nu şi-au putut ascunde un surâs amar, mai ales cei care n-au fost niciodată în Portugalia.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ARTE & POPCULT
 
CELE MAI