Un nou proces Mihail Sebastian

Studiul în care Marta Petreu se ocupă de publicistica politică a lui Mihail Sebastian, din perioada în care scriitorul a fost redactor la „Cuvântul“, ziar condus de Nae Ionescu, a aprins lumea culturală românească. Cartea în care cercetătoarea pune în lumină poziţionarea lui Mihail Sebastian în siajul ideilor năiste a fost primită fie cu entuziasm, de intelectuali care-i salută ineditul, fie cu reticenţă, mai mult sau mai puţin nuanţată, din partea celor care-i reproşează atitudinea umorală.

 

Cele mai dure critici au fost formulate de Ioana Pârvulescu, în trei articole publicate în ultimele trei numere ale revistei „România literară“. Scriitoarea îi reproşează acolo prezentarea tendenţioasă a episoadelor relatate, lipsa de măsură şi introducerile greşite ale fragmentului citat. Pe de altă parte, cei care au salutat apariţia acestei cărţi o apreciază pentru că „dezvrăjeşte“ opinia general acceptată cum că, în vremuri de derivă ideologică, în care mulţi intelectuali ai generaţiei ’27 au avut alunecări de extremă dreaptă, Sebastian ar fi fost cel mai lucid reprezentant al generaţiei sale.

 

 

Doamna Marta Petreu face un lucru important, fără îndoială, pentru că se ocupă în mod sistematic de toată publicistica politică şi de foiletonistica pe care Sebastian a scris-o la „Cuvântul“, până la suprimarea lui. Nu că lucrurile nu se ştiau, dar, totuşi, atenţia deosebită aplecată asupra acestei chestiuni este un lucru pozitiv. Al doilea element pozitiv ar fi faptul că atrage atenţia asupra extremei dificultăţi şi a caracterului greu de înţeles pentru noi astăzi al relaţiilor politice, afective pe care le avea Mihail Sebastian cu Nae Ionescu, în primul rând, şi cu unii dintre colegii lui de generaţie. Aici însă apare şi capcana, apare şi minusul principal care i se poate reproşa, şi anume faptul că Marta Petreu oferă o imagine pătimaşă a lui Mihail Sebastian, unde ai sentimentul, chiar dacă nu ai putut să parcurgi articolele respective, că e un parti-pris, o deformare voită a adevărului.

 

Ea se abate de la obiectivitate, utilizează prea multe adjective pentru a-l caracteriza pe Sebastian şi, mai ales, recurge la o uriaşă inflaţie de implicaţii psihologice şi chiar psihanalitice, care nu sunt justificate nici de textele pe care le are, nici de analize. Sunt impresioniste şi caracteristice unui poet, unui scriitor, dar n-au nimic de-a face cu munca serioasă şi precisă a istoricului. Eu am anumite îndoieli, cred că unele dintre aceste articole sunt citite fals de Marta Petreu, de pildă articolul „Omul cu revolverul“. Îl citeşte ca pe o apologie a violenţei şi trebuie citit exact prin antifrază, ca o demascare ironică a violenţei. Cartea e până la urmă neconvingătoare pentru că este prea pătimaşă şi nu face o analiză a textelor in extenso, dă numai câteva bucăţele, ţi le repovesteşte, şi nu sunt obligat s-o cred pe cuvânt pe Marta Petreu că repovesteşte corect atunci când am, într-un caz sau două, sentimentul că nu le repovesteşte corect, ci le scoate din context.

 

În plus, trebuie să ţinem seama tot timpul, şi Marta Petreu nu ţine seama, de dificultatea de a judeca politica interbelică, după standardele de azi. Ea opune tot timpul pe Sebastian şi pe Nae Ionescu, cel de dinainte de convertirea la legionarism, democraţilor. Cine sunt democraţii? Democraţii sunt liberalii, dar liberalii români nu erau prea democraţi. Din punctul de vedere al lui Sebastian, trebuie spus că liberalii se caracterizaseră printr-un antisemitism dur, în mai multe episoade celebre, din anii ‘20, cu bătăi, cu începuturi de pogromuri. Liberalii aveau o foarte urâtă reputaţie de antisemitism. Vorbind de democraţi, trebuie ştiut că e vorba de oameni care nu erau extremişti, ca legionarii, dar erau aliaţii lui Carol al II-lea, care nu era deloc un democrat. Tot regimul politic, aşa-zisul regim liberal-democrat, era, sigur, liberal şi democrat în raport cu ce avea să vină, cu dictatura militară, de exemplu. Dar el nu era un regim democratic conform standardelor de astăzi. Nu era deloc un regim democratic, după standardele de azi, iar alegerile - pe care Sebastian le critica - erau o farsă.

Toate lucrurile astea arată până la urmă că această carte, scrisă cu bune intenţii, totuşi nu-şi atinge scopul.

 

 

Consider că este o lucrare demistificatoare, originală şi competentă, un exerciţiu de onestitate şi reaşezare valorică în lumina documentelor, a articolelor din epocă, deci dincolo de apriorisme ţâfnoase, de partizanate mutilante şi raţionalizări contraproductive. Se simte că este o carte scrisă cu durere, cu empatie, cu tristeţe. Marta Petreu cunoaşte în adâncime temele de care se ocupă şi eu, unul, aştept de la această distinsă gânditoare şi poetă lucrarea cea mare despre generaţia ’27. Ea demonstrează cu acurateţe, francheţe şi superbă forţă analitic-persuasivă, faptul că, vreme de şapte ani, ca redactor al „Cuvântului“ lui Nae Ionescu, dar şi ca protejat al acestui guru al antidemocratismului românesc, Sebastian a făcut corp comun cu acesta în majoritatea campaniilor reacţionar-naţionaliste, opuse înscrierii ţării pe orbita modernităţii liberale (mă refer la filozofia liberală, nu la un partid anume). Nu a fost un publicist ocazional ori marginal, nu s-a ocupat doar de critica literară, ci a jucat rolul de his master’s voice în atacurile năiste împotriva constituţionalismului parlamentar, dar şi împotriva raţionalismului sincronist de tip lovinescian. A dispreţuit partidele politice şi a susţinut necesitatea unui lider salvaţionist-carismatic. A simpatizat cu fascismul mussolinian (e drept, pe vremea când Mussolini nu îmbrăţişase rasismul de tip nazist). A acceptat să fie coleg de redacţie cu ideologul legionar Vasile Marin, fără ca acest lucru să-i creeze complexe ori remuşcări. Nu cred că Sebastian a fost vreodată „simpatizant legionar“, dar a fost mereu atent să-şi menţină prieteniile nealterate, indiferent de rinocerizarea unuia sau altuia. Cartea Martei Petreu este şi istoria unor prietenii cu efecte dezastruoase, a unor loialităţi ce aveau să ducă la multe tragedii şi dezastre. Fenomenul s-a întâlnit deopotrivă în zona extremei drepte şi în aceea a extremei stângi, în România, Polonia, Ungaria, Franţa (în timpul războiului, colaboraţionistul Drieu La Rochelle boteza un copil al rezistentului André Malraux!).

 

Nu împărtăşesc, evident, toate poziţiile Martei Petreu, ar fi, de altminteri, imposibil şi indezirabil, dar mă despart categoric de cei care merg pe linia proceselor de intenţii, a atacului la baionetă şi a execuţiei în efigie. O cultură matură nu are nevoie să idolatrizeze pe nimeni. Nu trebuie să existe vaches sacrees, empatia pentru drama lui Sebastian ca evreu prigonit rasial în anii războiului nu trebuie să ducă la eludarea unui capitol deprimant din biografia sa intelectuală. Aş mlădia poate unele judecăţi ce-mi par prea severe, aş lega discuţia pe tema Nae Ionescu-Sebastian de analizele din literatura contemporană pe tema radicalismului utopic de dreapta şi de stânga.

 

Cartea înlătură numeroase tabuuri şi demonstrează că, cel puţin până în 1933, pasiunile politice ale lui M. Sebastian se îndreptau în direcţia unui „moderat“ extremism de dreapta. Şocul venirii la putere a lui Hitler, valul de teribilă barbarie ce s-a abătut asupra Europei, dar mai ales perplexitatea în care s-a aflat după momentul prefeţei antisemite a lui Nae Ionescu la romanul „De două mii de ani“ au dus la o repoziţionare „la centru“ a scriitorului. A rămas însă ataşat de Nae Ionescu, fascinat până la capăt de nihilismul demonic al acestuia, indiferent de numeroasele profesiuni de credinţă antitotalitare formulate mai ales în celebrul pamflet „Cum am devenit huligan“. Cartea Martei Petreu redeschide dosarul seducţiei exercitate de mistica revoluţionară naeionesciană asupra unei generaţii de străluciţi (dar orbi din punct de vedere politic) intelectuali.

 

 

Extraordinara carte a Martei Petreu despre tinereţea jurnalistică a lui Mihai Sebastian face parte din categoria rară şi atât de pasionantă a investigaţiilor de istorie culturală „cu dezvăluiri“. Citind colecţia „Cuvântului“, ziarul lui Nae Ionescu, la care Sebastian, emul devotat, colabora cu entuziasm, colega noastră a descoperit ceea ce puţini au mai ştiut în deceniile postbelice şi nimeni n-a spus cu voce tare: că discipolul era atât de fascinat de maestru încât, până la derapajul total al aceluia către pro-hitlerism, legionarism, antisemitism, i-a urmat îndeaproape linia doctrinară. Odată descoperirea făcută, n-a mai fost nevoie decât de documentarea ei atentă, sistematică. De-a lungul cărţii sale, Marta Petreu asta face: demonstrează riguros, cu toate citatele la vedere, contradicţia până acum ocultată a tânărului intelectual evreu aliniat la extremismul antiliberal, antiparlamentar ş.a.m.d. din care avea să irumpă versiunea autohtonă de nazism, inevitabil şi antisemită, deci care-l va transforma şi pe el însuşi în victimă simbolică. Drept pentru care Sebastian va fi mai întâi derutat, se va retrage, apoi se va replia ideologic şi va ajunge, după tragedia războiului mondial şi a Holocaustului, la stânga, cu unele atingeri cu extrema comunistă. Un caz ciudat, paradoxal, dramatic, pus de Marta Petreu în pagină cu limpezime, cu nuanţe şi cu pasiunea înţelegerii unui trecut complicat, prea adeseori manipulat, ieri ca şi azi, în funcţie de interese, de conjuncturi, de ideologii…