Un modern printre clasici, o expoziţie extraordinară la Palatul Mogoşoaia: Horia Damian

Principala operă expusă, o coloană de şapte metri culcată pe o structură de lemn, oferea - surprinzătoare şi puternică - imaginea unei indiscutabile forţe explozive, reţinută însă de funiile care o priponeau în „capra“ de lemn pe care era aşezată. O altă Coloană, verticală însă, te întâmpina la intrarea în Pavilionul restaurat de comisarul nostru şi adus la nivelul Pavilionului Italia, cel mai prestigios din Parcul Bienalei, I Giardini. Aflam cu acea ocazie de la însuşi Horia Damian despre evoluţia artei lui după plecarea din ţară. Născut la Bucureşti în 1922, devenit o mare celebritate la numai 20, el părăsea România în 1946 cu o bursă pe care i-o obţinuse Jean-Al. Steriadi, stabilindu-se la Paris unde trăieşte şi acum, la vârsta de 88 de ani. Lucrările sale din perioada 1930-1946, majoritatea total necunoscute, constituie o mare revelaţie pentru public şi pentru specialişti. Capodopere ale picturii, superb încadrate şi magistral dispuse în somptuoasele săli ale Palatului Brâncovenesc.

 

A străbătut cea de-a doua jumătate a secolului al 20-lea ca un mare solitar, după cum scrie Radu Varia în volumul pe care i l-a consacrat odată cu expoziţia pe care a organizat-o la Palatul Mogoşoaia. În anii ’50, Horia Damian i-a cunoscut pe Fernand Léger, August Herbin, André Lhote, pe Del Marle, discipol al lui Mondrian, pe Constantin Brâncuşi. A explorat neoplasticismul care prin rigoarea geometrică corespundea naturii sale profunde, a „explodat“ prin culoare la finele anilor ’50, dar tot pe fondul unor „arhitecturi“ misterioase şi specifice lui, pentru a încerca începând din 1964 să se desprindă de suprafaţa pictată, prin reliefuri, mai întâi, şi prin adevărate construcţii în spaţiu, mai târziu. Una dintre acestea a constituit obiectul expoziţiei prezentate de Radu Varia la Muzeul Guggenheim din New York în 1976: O Colină galbenă, de peste 12 metri lungime şi 2 metri înălţime, simplă, surprinzătoare, tandră şi monumentală, acoperită de sute de mii de mici sfere galbene. O feerie, aşa cum avea să se dovedească şi în Park Avenue, unde Radu Varia avea s-o instaleze cu ajutorul marelui arhitect Philip Johnson, pe Esplanada faimosului Seagram’s Building, ultima creaţie a lui Mies van der Rohe. Urmează alte şi alte imagini din universul solitudinii, Mastaba, Oraşul interzis şi altele, interpretate în desene, guaşe, picturi, construcţii în spaţiu.

 

Anul 2002, când Damian împlineşte 80 de ani, marchează o dată crucială în viaţa şi în cariera sa: un accident vascular îl obligă la o lungă convalescenţă şi perioadă de reeducare. Proba de foc a suferinţei înseamnă pentru el o adevărată renaştere, momentul în care - după cum declară de atunci încoace - a regăsit, dincolo de austeritatea constructivă pe care o practica începând din 1964, figura umană şi valorile umane, odată cu bucuria, spontaneitatea, vitalitatea şi libertatea de pictor pe care le avea la 20 de ani, când devenea peste noapte celebru. Şi, într-adevăr, într-o sâmbătă seară, în expoziţia tânărului pictor abia trecut de 20 de ani intra marele colecţionar K.H. Zambaccian, cumpăra două lucrări şi le telefona tuturor colecţionarilor de seamă, care a doua zi, duminică dimineaţa, în numai două ore aveau să cumpere toată expoziţia.

 

Această perioadă extraordinară din cariera lui Horia Damian e ilustrată de splendida expoziţie de la Palatul Mogoşoaia, prezentată de Radu Varia la cel mai ridicat şi rafinat nivel al expoziţiilor din muzeele occidentale, ca de altfel şi volumul său „Horia Damian, opere din muzeele şi colecţiile româneşti: 1930-1946“. În jur de 50 de picturi şi aproape 200 de desene de Horia Damian, majoritatea capodopere, îi aşteaptă pe vizitatori la Palatul Mogoşoaia până pe 13 octombrie. Iar dacă azi putem vorbi de triumful revenirii în conştiinţa naţională a marii arte a lui Damian, nu putem să nu afirmăm că expoziţia actuală de la Mogoşoaia şi cartea lui Radu Varia, cu un text de referinţă, sunt pietrele de hotar care marchează acest important moment. Splendid acest album semnat de Radu Varia, dedicat acestei perioade din cariera marelui artist. „Pentru Damian, pictura a rămas şi rămâne o artă magică, chemată să exprime, prin formă şi culoare, echilibrul universal şi frumuseţea lumii. Aş vrea, spunea el, ca prin arta mea să restitui frumuseţea raportului dintre ceea ce spune pictura şi modul în care o spune.“ Pictura e, pentru el, un discurs. Un discurs menit a spune ceva despre destinul omului pe pământ şi care, la nivelul cel mai elevat al artei, trebuie să ne emoţioneze şi să ne îndrume spiritual. Căci pictorul e un ghid, un şaman care are darul de a exprima inexprimabilul.

 

 

Marţi seară, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, în prezenţa a numeroase personalităţi din lumea culturii şi din cea politică, publicul bucureştean a avut bucuria de a se întâlni cu operele din ultimele decenii ale creaţiei lui Horia Damian, într-o expoziţie vernisată de criticul de artă Mihai Oroveanu. În sălile spaţioase şi elegante de la primul etaj al muzeului am putut admira picturile sale de mari dimensiuni, asemenea unei iconografii cosmice, dar şi omul în armură, culcat, „Lancelot“, sau picturile cu subiecte biblice, precum „Eva adormită“ şi „Miracol“. Teme mitologice - „Naşterea lui Venus“ - sau profane, ca „Fata la fereastră“, „Galaxiile“ ori constelaţiile, sunt tratate în maniera specifică artistului în care dimensiunii metafizice i se alătură redarea exactă a elementelor scenei, îmbinând lumea reală cu lumea de dincolo. Seria marilor Coloane şi cea a Piramidelor, a Paralelipipedelor sau cea a Oraşului, ca semne ale locului, alături de sculpturile monumentale, sunt rezultatul ancorării într-o tradiţie europeană, plecând de la românul Constantin Brâncuşi şi filtrată prin viziunea unui André Lothe, de exemplu, sau a concepţiei bizantine.

 

După 2002, artistul dezvoltă o iconografie aparte, o sensibilitate cosmică, combinată cu elemente de spiritualitate românească. „Horia a rămas român în suflet, iar tablourile sale reflectă şi cultura veche românească“, afirma Wolfgang Becker. Ambasadorul nostru la Paris, E.S. Theodor Baconsky, scria în documentatul şi rafinatul album al expoziţiei: „Asemenea lui Cioran, Franţa, care l-a avut pe Horia Damian din 1946, începe abia acum să-i recunoască statuia şi statutul de clasic, puterea de fascinaţie, vertiginoasa elevaţie. Artistul, care a suscitat comentarii implicate din partea lui Dali, atenţia cordială a lui Buñuel sau Fernand Léger şi interesul celor mai riguroşi galerişti occidentali, îşi dezvăluie, la apus, anvergura plină de tâlc. Lucrările sale atinseseră de mult, elitist şi hermetic, toate capitalele şi adresele inconturnabile ale artei contemporane, de la Londra şi New York, trecând prin Frankfurt, Monaco şi Veneţia: acum ele vor pătrunde, şi prin situarea Bucureştiului pe această hartă prestigioasă, în cercul unei conştiinţei mai ample. O merită din plin, aşa cum şi România îşi merită, finalmente, fiul rătăcitor“.