Home » Societate » Povesti de Bucuresti » Un brazilian la Bucureşti: “Dacă mă laşi în Pantelimon, nu ştiu să mă întorc acasă”

DE CE IUBIM BUCUREŞTIUL

Un brazilian la Bucureşti: “Dacă mă laşi în Pantelimon, nu ştiu să mă întorc acasă”

13 Iul 2009 Gabriela Lupu | 2 comentarii | 4543 vizualizari
Rating:
11 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Fernando Klabin lucrează în Bucureşti, la Ambasada Braziliei, din 1997. Între timp a învăţat perfect româneşte, s-a căsătorit cu o suceveancă şi a devenit “actor român”.
 
Fernando Klabin
Fernando, când ai avut primul contact cu România?
Primul “contact”, dacă-i pot spune aşa, l-am avut în copilărie datorită colecţiei mele de timbre.

Povesteşte-mi despre asta.
Aveam 7 ani, locuiam la Sao Paolo, şi eram pasionat de filatelie, cum sunt de altfel şi acum. Făceam adesea schimb de timbre cu un vecin al meu mai mare, un adolescent pe nume Huberto. Pe tatăl său îl chema Dinu Manole. Ghici de unde era? Şi la un moment dat, nu ştiu de ce, mi s-a pus mie pata pe un timbru din albumul lui. Îl ţin minte şi acum, era un timbru micuţ, roşu, care avea o clădire frumoasă pe el. Eu am insistat foarte tare să mi-l dea la schimb, i-am făcut o “ofertă” bună, dar el nu a fost de acord nici în ruptul capului. Mi-a spus: “Fernando, nu pot să-ţi dau acest timbru pentru că este singurul pe care îl am din oraşul tatălui meu, din Bucureşti”.

Ce clădire era pe timbru, mai ştii?
Cum să nu? Ateneul Român.

Şi când ai văzut Ateneul “pe viu”, ţi-ai amintit de întâmplarea cu timbrul?
Bineînţeles. De câte ori trec prin faţa lui îmi amintesc.

Cum ai ajuns în Bucureşti?
Prima dată, în 1996, în trecere. Îmi vizitasem nişte prieteni la Cluj şi am trecut, foarte scurt, prin Bucureşti, spre aeroport. Nu ţin minte pe unde am fost. Ştiu doar că era ianuarie şi că totul era gri şi sumbru, în special blocurile, emblema arhitecturii comuniste.

Peste câteva luni am venit la Ambasada Braziliei din Bucureşti pentru a-mi justifica absenţa la vot. În ţara mea, votul e obligatoriu şi dacă lipseşti trebuie să motivezi acest lucru. Atunci am stat câteva zile la un prieten portughez care locuia în Piaţa Romană şi atunci oraşul mi-a plăcut mai mult. În zona aceea era mai viu, mai zgomotos. Iar din iunie 1997 am venit să lucrez în România. Nu aveam nici cea mai vagă idee că şederea mea aici va fi atât de lungă şi că voi deveni, într-un fel, român.

Schimbarea oraşului ţi se pare vizibilă de la prima ta “haltă” aici şi până azi?
Pot să spun că am fost martor al transformării Bucureştiului. În ‘97 era încă un loc destul de obscur, noaptea era întunecat de-a dreptul, nu prea exista iluminaţie publică, erau mult mai mulţi câini, mult mai puţine maşini, clădiri care necesitau renovări serioase, şi nici măcar marile artere nu erau semaforizate. Eu locuiam pe lângă Piaţa Victoriei, nu aveam nici un restaurant prin preajmă, trebuia să merg în fiecare seară să-mi iau de mâncare de la Spring Time, de cealaltă parte a pieţei. Ei bine, eram şocat că, în 1997, acea piaţă imensă, un nod unde se adună atâtea artere, nu avea nici un semafor. Era o întreagă aventură să traversezi piaţa. Sigur că Bucureştiul s-a transformat enorm de atunci, cel puţin exterior. Nu ştiu dacă această schimbare este cea esenţială, dar ştiu că este vizibilă cu ochiul liber.

Poţi spune că Bucureştiul a devenit casa ta?
Cred că, vrând-nevrând, da. Le spun tuturor prietenilor mei care vin din toată lumea în vizită la mine că Bucureştiul nu este un oraş cu care să te împrieteneşti uşor. Ţi se dezvăluie treptat-treptat, locuind în el, nu e un loc turistic pe care să-l străbaţi şi să-l cunoşti în trei zile. La prima vedere ai faţă de el un sentiment amestecat, de love&hate. Ca în orice oraş mare, şi în Bucureşti eşti nevoit să-ţi faci locul tău, oaza ta de linişte şi traseul tău.

Care e traseul tău prin Bucureşti?
Pentru mine, Bucureştiul este zona centrală. Sunt conştient că în realitate lucrurile nu stau aşa, dar Bucureştiul meu exclude Pantelimonul, Berceniul, Drumul Taberei şi toate cartierele cu blocuri muncitoreşti care arată toate la fel. Dacă mă laşi în Pantelimon, nu ştiu să mă întorc acasă. E posibil ca acelea să fie cartiere cu oameni mai puternici şi poate chiar mai adevăraţi decât cei ce stau în centru, dar, sincer, nu mă interesează povestea acelor locuri. Mie îmi plac străzile cu case boiereşti şi cu bisericile vechi de sute de ani care mai pot spune câte ceva din istoria oraşului.

Unde îţi duci prietenii străini care vin la Bucureşti ca să faci un bun PR oraşului?
În primul rând, în zona Lipscani, care, jegoasă sau nu, trebuie arătată. Le arăt Curtea Veche, Biserica Stavropoleos, care este o bijuterie minunată, Hanul lui Manuc, Caru’ cu bere… Nici nu ştiu cât de conştienţi sunt bucureştenii de cât de valoroase şi de speciale sunt toate aceste locuri. Îmi place să-i duc la masă la un mic restaurant subteran unde se mănâncă ieftin şi foarte bine, Gara Lipscani, îi port pe la magazinele de antichităţi şi la galeriile de artă de la Hanul cu Tei, pe Strada Covaci. Îi duc apoi pe Dealul Patriarhiei, le arăt şi Casa Poporului, chiar dacă românii au amintiri sinistre despre acest loc, străinii sunt fascinaţi de el. Pe cei care nu au timp să vadă România “profundă” îi duc în mod obligatoriu la Muzeul Satului. Alte locuri absolut speciale pentru mine sunt Mănăstirea Antim şi Parcul Carol. Sunt impresionat de mărimea Herăstrăului, îmi place agitaţia din Cişmigiu, dar parcul meu preferat rămâne Carol. E mai liniştit, mai izolat şi are un “ceva” al lui, mai special. Mă duc adesea să mă plimb pe alei, singur, să-mi adun gândurile. Iar strada aceea de la autogara Filaret este singura în pantă pe care am văzut-o în Bucureşti şi îmi aduce aminte de oraşul meu natal. Bine, şi tuturor străinilor le spun poveştile clădirilor din vechiul Bucureşti. Despre Athenee Palace, unde se întâlneau în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial toţi spionii, despre vila de pe Calea Victoriei colţ cu Dacia care era ambasada Germaniei naziste, cum s-a ridicat Ateneul prin colectă publică, cum a venit Regele Carol I în Bucureşti şi a întrebat unde e palatul lui şi i s-a prezentat o cocioabă, după care el a clădit Palatul Regal, despre cum s-a făcut Calea Victoriei şi aşa mai departe.

Unde ai mai locuit în Bucureşti?
Pe Strada Stupinei, unde şi-a ucis Râmaru ultima victimă, asta e în zona Popa Soare, şi acum lângă Biserica Armenească, loc de unde am putut urmări de pe balcon “live” incendiul de la blocul-turn.

Care este principalul beneficiu al locuirii în Bucureşti spre deosebire de oraşul tău natal, Sao Paolo?
Nu trebuie să mă gândesc de două ori. Siguranţa. Bucureştiul este, sunt convins de asta, cea mai sigură capitală din Europa.

Şi ai o casă la ţară, lângă Bucureşti, în comuna Fierbinţi.
În oraşul Fierbinţi, te rog frumos.

E oraş? Scuză-mă…
Da, e oraş şi într-o bună zi va înghiţi Bucureştiul. Drept pentru care eu mi-am făcut deja buletin de Fierbinţi, să fiu de pe acum locuitor al viitoarei capitale. Sunt cetăţean brazilian cu rezidenţa la Fierbinţii de Sus. Pot să şi votez. M-a şi sunat primarul, că voia să dau votul candidatului lui. Dar n-am ajuns, aşa că a câştigat un turc din Medgidia.

Te-ai căsătorit cu o româncă, Elena, te-ai cununat ortodox la Mănăstirea Căldăruşani şi la nuntă te-ai îmbrăcat în costum popular românesc.
Da. Creaţie Gigi Armenescu, varianta locală a lui Giorgio Armani.

Ai învăţat repede româneşte? E uimitor cât de bine vorbeşti şi câte poante bune poţi să faci…
În trei luni mă făceam deja înţeles. Germana mi-a deschis drumul spre declinaţii, iar italiana şi portugheza spre vocabular. Ce mai aveam de adăugat? Cuvintele slave şi cele turceşti. Bacşiş, harababură, talmeş-balmeş, mahalagiu... le-am învăţat repede.

Ai jucat un rol de escroc internaţional în serialul “Martor fără voie” în regia lui  Andi Lupu şi difuzat la Antena 1. Cum ţi s-a părut viaţa de actor român?
A fost o perioadă senzaţională. Actoria a fost cel mai pasionant lucru pe care l-am făcut vreodată. Personajul meu era fără îndoială un mare ticălos, dar avea şi el o “problemă”. Voia să comunice şi el ceva şi toată lumea îl întrerupea. Era o frază pe care o începea în fiecare episod, dar nu apuca să o termine: “La noi pe Amazon, şamanii…”. Iar în ultimul episod nu mai este întrerupt de nimeni, dar, uimit de deschiderea bruscă la dialog a celorlalţi, se blochează şi nu mai poate să spună ceea ce se chinuise vreme de zece episoade să comunice. Vreau să mai joc, să scrii acolo! Nu aş vrea ca meseria mea de actor să rămână neterminată, precum fraza “La noi, pe Amazon, şamanii…”.
 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

2 comentarii

 
1
Marcellino 14-Iul-2009 10:50
brazilianul
Simpatic omul. Dar ce face el mai exact la Ambasada Braziliei?
2
Foca 15-Iul-2009 02:32
Fernando filatelistul
Articolul de mai sus este prea scurt si, de fapt, intregul ziar ar fi neincapator pentru a descrie personalitatea complexa si talentele atat de diverse ale lui Fernando.
Filatelist nu mi l-am inchipuit pana acum... Poate gasim pe undeva un timbru mic si rosu cu Ateneul, sa il facem fericit pe copilul din el...
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
POVESTI DE BUCURESTI
 
CELE MAI