Un Actor de cursă lungă

Încă de la începuturile carierei sale artistice, Gheorghe Dinică a impresionat printr-o remarcabilă forţă portretistică, prin surprinzătoarele sale intuiţii, prin harul său expresiv, manifestat, deopotrivă, în comedie şi în dramă, în caracterizarea unor personaje savuroase, cu un umor robust şi nuanţat, sau în definirea unor personaje aprige, „brutale până la ferocitate“ - după cum o spun dicţionarele -, din repertoriul clasic sau contemporan. Primul său rol important, după terminarea Institutului, a fost pe scena Teatrului bucureştean pentru Tineret, într-un spectacol al regizorului Moni Ghelerter, cu piesa lui Alexandru Mirodan, „Celebrul 702“. Apoi, vreme de aproape şase ani, între 1962 şi 1967, Gheorghe Dinică a strălucit în montări ale Teatrului de Comedie, condus atunci de Radu Beligan, în spectacole ale unor regizori de prim rang, precum Lucian Giurchescu („Swejk în Al Doilea Război Mondial“, de Bertolt Brecht, „Nuntă la castel“ de Sütö András, „Rinocerii“ de Eugen Ionescu), David Esrig („Procesul domnului Caragiale“, de Mircea Ştefănescu, „Umbra“ de Evgheni Swartz, „Troilus şi Cresida“ de Shakespeare, „Capul de răţoi“ de Gheorghe Ciprian), Dinu Cernescu („Somnoroasa aventură“ de Teodor Mazilu).

 

Sub directoratul lui Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra“ (unde a jucat între anii 1968 şi 1971), Gheorghe Dinică a realizat câteva roluri „pentru toate anotimpurile“, cum ar fi acelea din „Nepotul lui Rameau“ de Diderot, în regia lui David Esrig, sau „Moartea lui Danton“, de Buchner, în regia lui Liviu Ciulei. Din 1972, deci de peste 37 de ani, Gheorghe Dinică şi-a legat numele, talentul şi vocaţia de Teatrul Naţional din Bucureşti. Rezultatul? Zeci de roluri spectaculoase sub bagheta unor regizori de prim rang care au montat de-a lungul anilor pe prima scenă a ţării: Horia Popescu („Un fluture pe lampă“ de Paul Everac, „Gaiţele“ de Alexandru Kiriţescu), David Esrig („Trei fraţi gemeni veneţieni“ de Collalto), Sanda Manu („Romulus cel Mare“ de Dürrenmatt), Radu Beligan („O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale), Andrei Şerban („Cine are nevoie de teatru?“ de T. Wertenbaker, „Aşteptându-l pe Godot“ de Samuel Beckett, „Noaptea regilor“ de Shakespeare), Dan Micu („Tehnica raiului“ de Mihai Ispirescu), Ion Cojar („Azilul de noapte“ de Gorki), Grigore Gonţa („Numele trandafirului“, după Umberto Eco, „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu“ de Cristian Tiberiu Popescu, precum şi marele succes cu „Take, Ianke şi Cadîr“ de Victor Ion Popa), Anca Ovanez Doroşenco („Ultima oră“ de Mihail Sebastian).

 

Gheorghe Dinică a strălucit şi în film. Regizorul Mihai Iacob, care între timp a devenit californian, îi încredinţa un prim rol cinematografic în ecranizarea romanului lui Titus Popovici, „Străinul“. De atunci, afirmându-şi şi validându-şi vocaţia cinematografică, Gheorghe Dinică a fost solicitat de „floarea“ regiei cinematografice româneşti, n-a fost regizor important al filmului românesc să nu-l dorească în creaţiile sale. A primit roluri marcante în filme de Victori Iliu, Iulian Mihu, Mircea Drăgan, Sergiu Nicolaescu, Mircea Mureşan, Radu Gabrea, Dan Piţa, Andrei Blaier, Constantin Vaeni, Virgil Calotescu, Mihai Constantinescu, Dinu Tănase, Lucian Pintilie, Malvina Urşianu, Geo Saizescu, Francisc Munteanu, Horia Popescu, Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu, Mircea Daneliuc, Nicolae Mărgineanu, Mircea Veroiu... A fost Prisac în „Comoara din Vadul Vechi“, a realizat personaje nemuritoare în „Columna“, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“, „Felix şi Otilia“, „Cu mâinile curate“, „Dincolo de nisipuri“, „Filantropica“. Era Diplomatul din „Prin cenuşa imperiului“, fixa un personaj lugubru în insectarul din „Bietul Ioanide“, avea roluri importante, viu colorate, în serialul „Lumini şi umbre“, în caragialianul „De ce trag clopotele, Mitică?“, era personajul titular din „Secretul lui Nemesis“, ne prevenea că „ni se pregăteşte ceva“ în „Patul conjugal“, nu lipsea din universul „Crailor de Curte Veche“, făcea parte din „trioul formidabil“ din „Turnul din Pisa“. Despre Gheorghe Dinică s-ar putea scrie atâtea şi atâtea! Premiile sale teatrale şi cinematografice ar acoperi un capitol masiv, personajele sale destinate scenei şi ecranului sunt piese de rezistenţă în istoria celor două arte. Da, acesta este Gheorghe Dinică, un histrion de cursă lungă!...