Trei preoţi catolici români propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu în deşertul Kenyei

În 1990 era primul preot catolic care alegea să plece în misiune pentru a vesti Evanghelia în celălalt capăt al lumii. Avea doar 30 de ani şi avea să rămână în Mexic până în 1999. Astăzi, părintele Eugen Blaj este unul dintre cei trei preoţi români care propovăduiesc creştinismul în inima Africii, în nordul Kenyei, în cadrul misiunii catolice româneşti din Maikona, situată în plin deşert. Nu e uşor, dar nici pe atât de greu pe cât îşi imaginează lumea, lasă el să se înţeleagă, dar a avut de înfruntat atât dorinţa familiei de a-l avea aproape, cât şi adaptarea la o nouă lume.

 

„Am plecat la vârsta de 30 de ani, în Mexic, datorită Beatei Tereza de Calcutta, pe atunci Maica Tereza de Calcutta. O cunoscusem la Bucureşti. Ea venise la Bucureşti pentru a deschide o casă de misiuni pentru surorile ei. Ea, văzând prosperitatea vocaţiilor noastre la viaţa preoţească, i-a propus episcopului meu, preasfinţitul Gherghel, dacă ar putea să lase vreun preot pentru a ajuta surorile ei în ţările unde este mare lipsă de preoţi. În acest context, episcopul mi-a propus şi eu am acceptat cu bucurie. Aşa am ajuns în Mexic. Familia mea nu a fost prea bucuroasă de decizia mea de a merge în Mexic pentru că mă voiau mai aproape de ei, de a fi totdeauna într-o strânsă legătură cu ei. Această despărţire cred că au simţit-o mult pentru că de fiecare dată când mergeam acasă sau vorbeam la telefon mă întrebau când am de gând să mă întorc definitiv în ţară. Lucrul acesta nu s-a împlinit încă din 1990 până astăzi. Simt încă o atracţie irezistibilă la viaţa misionară ad gentes, de primă evanghelizare, aşa cum este aici în deşertul Chalbi“, povesteşte pentru Cotidianul părintele Blaj.

 

Acesta îşi continuă mărturia. „Era o dorinţă mai veche de a fi misionar fidei donum ad gentes în Africa. Prima dată am exprimat-o în ’93, dar a trebuit să aştept încă şase ani pentru a se împlini“. Contactul cu continentul negru nu l-a speriat. „Nu-mi amintesc să fi avut un sentiment de teamă şi nici chiar de stupoare. Dacă scanez din nou experienţa primei zile de aici din Kenya, aş putea să spun că aveam o dorinţă mare de a împărtăşi cu familia şi prietenii mei noutăţile fizice pe care le vedeam şi diferenţele pe care le experimentăm şi la care trebuia să mă adaptez, spre exemplu, de a conduce maşina pe partea stângă. Lumea ne saluta cu multă amabilitate şi mulţi din grupul de misionari italieni sau kenyeni voiau să ne cunoască, să ne vadă feţele şi să ne asculte vocea. Din anumite puncte de vedere, totul de aici este la fel ca în oricare altă parte din lume. Oricine vine în Kenya este bine primit datorită culturii de aici. Pot spune că m-au primit cu mult respect şi cu multă speranţă odată ce reuşesc să mă integrez cât mai mult posibil în realitatea nouă pentru mine“, spune acesta.

 

Situată în nordul Kenyei, misiunea românească din Maikona acoperă 52 de sate situate în oazele deşertului Chalbi, cu o întindere de 19.229 km, cu o populaţie de aproximativ 22.000 de locuitori, grupaţi în două triburi: borana şi gabra, potrivit site-ului oficial al acesteia. Majoritatea acestora - peste 60% din populaţie - sunt animişti, cu o îmbinare de credinţe religioase, ca de exemplu cultul şerpilor, cultul dealurilor şi al munţilor, al înălţimilor considerate sfinte, cultul lunii noi, cultul „haiana“ cu închinarea la forţele răului, la diavol etc.

 

Alţi doi preoţi, Cristian Pişta şi Victor Osoloş, slujesc acolo. Limba vorbită în regiune a fost impusă de tribul borana care i-a cucerit în trecut pe cei din tribul gabra. Misiunea desfăşoară mai multe proiecte, care susţin munca de evanghelizare: mai multe grădiniţe şi o clinică ambulatorie, unde se face vaccinarea copiilor.

 

Pericolele locale - animale, boli - par să îl fi ocolit pe preotul român. „Eu, personal, nu am fost în pericol. Mai degrabă lumea locală nu este conştientă de pericolele care sunt, în special ale animalelor sălbatice. Se expun mult, în special când păstoresc animalele lor. Noi însă ştim, atât din învăţătură, cât şi din experienţă, să prevenim riscurile vieţii care pot veni de la fauna locală, de la floră sau de la clima de aici“, spune acesta.

 

Dincolo de condiţiile diferite din Africa, un alt „duşman“ este dorul de casă. Dar părintele Blaj spune că reuşeşte să nu cadă pradă melancoliei „Dorul, văzut ca o atracţie nostalgică faţă de o realitate trecută, cred că este «sub control». Mă simt liber în a-mi împlini datoriile mele aici ca misionar, chiar şi în momente patetice, fără a mă refugia în experienţe plăcute localizate în trecut. Trăiesc mai degrabă «din viitor»“, mărturiseşte acesta.

 

Ritualul religios este în mare acelaşi şi în Africa, povesteşte părintele Blaj, însă acestuia nu îi lipseşte culoarea locală: „Se folosesc aceleaşi formulare sau rituri care sunt valide peste tot în Biserica Catolică de rit latin, nici o particularitate. Dacă aş menţiona vreo particularitate, aceasta nu ar fi prezenţa decât la unele celebrări euharistice solemne, dar care nu ţin de esenţa ei, ci de înfrumuseţarea acesteia. Aici mă refer la dansurile şi la decorurile specific africane, care fac celebrarea un pic mai lungă şi, cred, pentru mulţi, atrăgătoare. În pregătirea pentru spovadă ţinem cont de conceptul păcatului din punct de vedere tradiţional şi de semnele care exprimă căinţa admise de cultura de aici, deoarece sunt foarte diferite de cele de la noi din România“. Deşi slujeşte în mijlocul unei populaţii preponderent necreştine, părintele Blaj spune că nu convertirea băştinaşilor este principala sa misiune: „Aspectul predominant al vocaţiei mele aici în misiune ad gentes este evanghelizarea, nu încreştinarea. De aceea pentru mine nu are nici o importanţă numărul de botezuri pe care le-am făcut“.

 

Părintele Blaj nu a fost primul preot român care a pus după Revoluţie piciorul în Africa. „Deschizătorul de drumuri“ este părintele Valerian Dumea (foto, stânga), cel care din toamna lui 1996 s-a aflat timp de trei ani la misiunea românească din Coasta de Fildeş, la Kossou, un teritoriu care a fost o bună perioadă de timp scena unor conflicte sângeroase. A urmat în acest sens un curs de pregătire de cinci săptămâni în Italia. În prezent este preot la o biserică din apropierea Bucureştiului, la Chitila, acolo unde păstoreşte o comunitate de peste o sută de credincioşi. S-a întors din Africa încărcat de amintiri, zeci de fotografii şi regrete. După zece ani de la prima sa misiune pe continentul negru, părintele Dumea visează la o nouă misiune. „Nu e exclus să mă întorc acolo“, mărturiseşte Dumea.