Travestiţii lui Afrim (video)

Am vorbit şi noi cu actorii responsabili de succesul „fetelor“ şi ei ne-au povestit cum s-a jucat Afrim cu talentul şi cu mintea lor până ce a reuşit să-i facă să intre în legătură cu femeia din ei.

 

Unul dintre primii travestiţi din creaţia lui Afrim a fost Ţâcă Cojocaru. Potenţialul lui feminin a fost de altfel exploatat încă din „fragedă tinereţe“, după cum mărturiseşte el. „Primul travesti l-am făcut când eram tânăr actor la Piatra Neamţ. Era o comedie din perioada roz a lui Anouilh unde jucam un hoţ de buzunare care pentru a fura mai bine se deghiza în femeie. A fost prima dată când am purtat tocuri şi rochiţă. Era foarte credibil pentru că purtam plete şi eram o frumuşică. Pentru ca să nu mă tundă miliţia pe stradă aveam hârtie de la partid. «Actorul Constantin Cojocaru este îndrituit să poarte părul lung pentru rolurile pe care le face.» Într-o seară a venit la teatru un miliţian care făcuse un mişto groaznic de mine pe tema asta. După spectacol, colegii mei l-au adus să-i prezinte fata aceea atât de drăguţă. Bineînţeles că aşa cum arătam, machiat, aranjat, nu m-a recunoscut şi mi-a sărutat foarte galant mâna. Când a văzut însă că sub mâneca rochiei se ascundea un braţ păros l-au apucat furiile şi m-a lovit peste faţă cu ziarul «Scînteia».“

 

Pletele i-au adus şi alte belele actorului care era cât pe ce să fie linşat în cârciuma gării din Roşiorii de Vede. „Cârciuma era plină de muncitori cu feţe de cioplitori în piatră. Unul mi-a pus mâna în păr şi mi-a spus: «Nu cumva tu oi fi fată?». Am avut noroc că acolo era sunetistul de la teatru care a avut un moment de inspiraţie, s-a urcat pe masă şi a strigat: «Sunt reporter la ‘Scînteia’. Membrii de partid să facă un pas în faţă». Aşa m-au salvat pe mine «Scînteia» şi partidul de la o bătaie cruntă.“ A jucat apoi o babă în „Matca“ lui Marin Sorescu, una dintre „gaiţele“ lui Kiriţescu, la Odeon, în regia lui Alexandru Dabija, după care a urmat întâlnirea cu Afrim, care i-a încredinţat dintr-un foc nu unul, ci două travestiuri. „De fapt era un travesti şi o travestire“, a explicat actorul. „În «America ştie tot» jucam o bătrână de 90 de ani, Berta Puberta, care avusese şase bărbaţi şi-l voia cu disperare pe al şaptelea, iar în «Cheek to Cheek», un actor de cabaret care se travesteşte în Judy Garland, Edith Piaf, dive care i-au marcat lui existenţa.“ Deşi spune că a trecut de mult de etapa în care să-i mai pese de ce vor spune vecinul, nevasta sau copilul, Ţâcă Cojocaru recunoaşte că nu se simte confortabil în haine de femeie. „Am impresia că sunt butucănos şi când îmi pun dresuri de mătase şi pantofi cu tocuri mi se pare că sunt complet ridicol. Mă uit în oglindă şi mi-e ruşine cu mine. Când mă duc la machiaj însă, lucrurile se schimbă. Rujul, fardul, genele false mă transformă şi-mi dau încredere. Da, domnule, chiar pot fi femeie. Până şi soţia mi-a spus: «Cojocaru, nu arăţi rău».“ Actorul e de părere că orice spirit liber poate face travesti. „Ideea nu e să ne scălâmbăim, ci să spunem o poveste emoţionantă care să-l facă pe spectator să vibreze. Iar cu Afrim ai emoţie garantată. E singurul regizor căruia îmi vine să-i spun «Radule, manipulează-mă, fă ce vrei cu mine. Am încredere».“

 

 

Unul dintre cele mai tulburătoare travestiuri l-a făcut Mihai Smarandache în „E doar sfârşitul lumii“, la Teatrul Odeon, când s-a deghizat într-o divă sadea, minunata cântăreaţă franceză Barbara. Ca orice lucru interesant, Barbara s-a născut dintr-un accident. „Eram la repetiţii şi-mi crescuse părul binişor, eram creţ bine şi, pentru că era cald, m-am udat pe cap. S-a schimbat totul. Nu mai eram creţ, eram brunet cu părul scurt. Şi Afrim a zis: «Ia uite! Semeni cu Barbara». Eu, străin, mă mir, întreb cine e, mi se răspunde, înţeleg.“ Actorul a reuşit să o recreeze pe Barbara nu numai în chip (costumul i-a fost creat de scenograful Mihai Păcurar), ci şi în spirit: gesturile hieratice, privirea, tonul, vocea. „Avea o privire tare ciudată femeia şi am stat destul să găsesc ceva asemănător, nişte gânduri... M-am uitat la o mulţime de înregistrări video cu ea. Cel mai greu a fost să găsesc frazarea ei. Melodia «Le temps du lilas» o cânta muşcând cuvintele foarte ciudat, accentuând consoanele, sacadat parcă. M-am gândit că dacă reuşesc să găsesc genul ăla de rostire m-am apropiat destul de mult. Afrim nu credea iniţial că eu am să învăţ tot cântecul în franceză. Am avut o pauză de o săptămână în repetiţii cât el a fost la New York şi înainte de plecare îi venise ideea cu Barbara, dar încă nu era clar dacă va fi pe bandă melodia sau o voi cânta eu live. Când s-a întors eu învăţasem piesa şi a rămas să o cânt eu. Mi-a spus că se gândise deja că n-am s-o ştiu şi că o să taie din moment şi-am să cânt mai puţin sau o să fie playback. Vlaicu Golcea a făcut un negativ excelent şi asta a fost“, a mai spus Mihai Smarandache.

Dragoş Ionescu, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, nu va uita niciodată prin ce-a trecut ca să se transforme în Sylvia din „Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele“. El a răspuns cu lux de amănunte la întrebările noastre mute sau rostite, semn că experienţa l-a „traumatizat“: „Cum am devenit eu Sylvia? Cu multă răbdare. Şi muncă, aş spune eu, deşi Radu îmi reproşa tot timpul că sunt leneş. Cel mai greu mi-a fost să-mi controlez vocea. Şi ochii, pentru că Radu îmi spunea tot timpul: «Tu, nu din ochi! Nu face diva din ochi! Fă din corp, din gesturi!». Ah, şi la pantofi a fost haios. De fapt, sandale. Drăguţele sandale roşii, de mărime 44, confecţionate la o cizmărie («de rahat, din provincie», cum ar spune Radu), pentru că în magazin nu găseşti asemenea măsuri. La început călcam pe vârfuri. Nu puteam să calc pe toată talpa. Tocurile de 10 cm mi se păreau imposibile. Apoi am început să calc, dar la o înălţime de 1,85, la care se mai adaugă 10 centimetri, de acolo, de sus, echilibrul este foarte fragil. Dacă m-am epilat? Nu. Pentru că s-a considerat că nu sunt păros. În plus, sunt blond. Dacă mi-am lăcuit unghiile? Da, şi pe cele de la picioare, şi pe cele de la mâini, cu ojă argintie. Dacă m-am machiat? Da, până la un moment dat, când Radu a zis: «De acum înainte nu te mai machiezi. Nu merg eu cu tine în Franţa cu machiaj d-ăsta, de provincie. Te duc eu şi-ţi arăt travestiţi în barurile din Paris». Asta se întâmpla la Brăila, în festival. De-atunci Sylvia a apărut fără machiaj şi n-a ajuns nici în Franţa. Dacă am avut rochie de divă? Nu, pentru că spectacolul a fost făcut vara, cu buget mic, aşa că au găsit o rochie mulată, roşie şi cu paiete (costume Mihai Păcurar - n.r.). Dacă m-am simţit confortabil în ea? M-am simţit ca naiba până m-am prins că dacă bag un tricou pe dedesubt e mult mai suportabil. Dacă mi s-a spus după spectacol că sunt pe invers? Da, mai ales în momentele în care apăream lângă nevastă-mea şi lumea se mira că sunt însurat. Şi nu v-am spus nimic despre starea perpetuă de confuzie a luministului care nu înţelegea nimic în momentul în care Radu striga la el: «Creşte lumina pe fata aia!» şi el creştea lumina, pentru ca imediat să se audă: «Nu acolo! Pe fata aia în roşu! Pe fata cu mingea! Pe amfitrioana p..dei!»“.

 

Ioan Codrea, also known as Madam Vintilă, din „Jocul de-a vacanţa opţiune 9“ (costume Ioana Matei), montat la Teatrul din Baia Mare, a „spart“ festivalurile, suflând toate premiile şi făcând ca din maşinile iubitorilor de teatru să se audă, în replică la manele, o geampara devenită încă de la premieră hit. „Inimioara mea ce-a rămas în Isaccea, zva balalaica, uite-aci harmonica. Mi-amintesc aşa, răpozam la Salcia ţingaţingaţingaţa, ţi-acordam mandolina. Şi-am un déjà-vu, ah, mâncaţi-aş sufletu’, ghiers de cordion ca un zbor dă papion“ etc. „Propunerea de a juca a venit oarecum accidental. Eram la lectură la masă, eu nu aveam încă un rol în piesă, iar Radu nu distribuise încă pentru Madam Vintilă. Ca să nu stea repetiţia în loc, am citit eu replicile madamei (m-am prostit un pic, ce-i drept), ei au râs, iar a doua zi m-am trezit distribuit“, ne-a spus Ioan Codrea. Care a fost istoria geamparalei şi cum a venit ea pe lume? Simplu, zice Vintileasa. „Radu avea nevoie de câteva songuri. A venit la repetiţie cu nişte coloane sonore şi ne-a dat temă să compunem versuri care să spună câte ceva din personajele fiecăruia. Eu m-am blocat instantaneu. Nu ştiu să compun, sunt total pe lângă. Nu am reuşit niciodată să scriu un vers. Şi trebuia să produc câteva strofe! Aşa că le-a compus Radu până la urmă. Versurile geamparalei. Apoi mi-a explicat cam cum trebuie să sune piesa, ce vrea de la ea, iar eu am început să cânt. Restul a venit de la sine (indicaţiile, interpretarea).“ Mai mult, geamparaua l-a ajutat pe actor să şi-o apropie pe Madam Vintilă. „Personajul fusese deja creat în linii mari când am început să repetăm la song. Dar repetiţiile la cântec mi-au dat elemente în plus de care să mă agăţ. Am primit de la Radu, prin textul acestui song, o frântură din lumea imaginară a Vintilesei“, ne-a povestit Ioan Codrea.

 

 

 

În „Piaţa Roosevelt“, montat la Teatrul Naţional din Timişoara, poate cel mai bun spectacol semnat Afrim din ultimii ani, regizorul a scos pe piaţă nu mai puţin de trei travestiţi, unul mai bun ca altul: Ion Rizea - Preacinstita Aurora, Călin Stanciu jr. - Susana cea nepământesc de frumoasă, şi Cătălin Ursu - Bibi, blonda îndrăgostită de un marţian, o galerie de portrete absolut fabuloase. Călin Stanciu jr. a dat probă pentru un rol masculin, dar nu a fost să fie aşa. „Când am auzit că trebuie să joc o femeie m-a apucat groaza. Îmi era bineînţeles teamă că o să fie un eşec. Voiam şi eu, ca toată lumea, un rol de bărbat. Că pe ăla ştiam cum să-l fac. La început mă bălăngăneam pe tocurile alea, nu mă ţineam bine pe picioare, dar după câteva zile m-am obişnuit, aşa de bine că am reuşit să sar pe o masă, după cum ai văzut în spectacol.“ Ca mai toate „fetele“ lui Afrim, şi Susana cea nepământesc de frumoasă are un cântecel cu o poveste. „Eu cânt într-o trupă aşa că a fost uşor la partea cu muzica“, a spus Călin. „Dar îmi era greu să scriu versurile. Şi Radu mă tot presa să-i dau mai repede cântecul. Într-o noapte mă prinde el pe mess şi mă întreabă iar «gata songul?». Eu de colo «Gata, gata», dar nu scrisesem nici un vers. Şi până la urmă l-am făcut atunci, pe loc, în cinci minute. «Mă numesc Susana şi-s miştoacă taaare, aproape naturală din cap până-n picioareee. Eu sunt Susana, da, daaa. Uită-te la glezna meaaa. Eu sunt Susana, da, daaa. Pân’ te-apucă, pân’ te-apucă lacrima»“, ne-a dat Călin o mostră din cântecul Susanei. Cătălin Ursu pentru a-şi înţelege mai bine personajul s-a dus hăt până la Berlin să se întâlnească cu autoarea, Dea Loher. „Personajele astea sunt reale. Aşa cum reală este şi Piaţa Roosevelt. Dea Loher i-a cunoscut personal pe travestiţi şi pentru a-i proteja nu le-a dat numele adevărate, de pildă pe Aurora o cheamă Phedra de Cordoba. Dar pe Bibi, personajul meu, nu l-a cunoscut. Dispăruse din piaţă pentru că se îndrăgostise de un extraterestru. Şi atunci i-a folosit numele real. Când a avut premiera spectacolului în Brazilia, în public a apărut Bibi. Superbă, cu o pălărie uriaşă pe cap. Şi când s-a văzut ca personaj a avut un şoc şi a dispărut din nou, de data asta pentru totdeauna.“ Chiar dacă e puţin probabil ca Bibi să apară în public la Timişoara, Cătălin Ursu are mare grijă. „E vorba de un om adevărat, cu o durere autentică şi trebuie, deşi mă mai prostesc puţin, să fiu foarte atent, căci e o zonă sensibilă. Port perucă şi corset, sunt o gagică sexy, dar nu trebuie nici o clipă să cad în caricatură, pentru că şi Bibi, blonda asta prostuţă, e un om“, a zis actorul care-şi iubeşte cu tandreţe personajul. „Între mine şi Aurora a fost dragoste la prima vedere“, a mărturisit Ion Rizea. „Am citit textul şi m-am dus ţintă la Radu şi i-am spus: «Eu vreau să fiu Aurora». «La tine m-am şi gândit», mi-a zis el. Cred că orice actor ar trebui să facă un travesti pentru a putea explora şi zonele neumblate ale fiinţei noastre.“ Aurora poartă tocuri de 13 centimetri şi schimbă în spectacol trei rochii şi-un costum. Pentru că actorul a refuzat categoric să se epileze, „deşi sunt foarte păros“, creatoarea costumelor, Velica Panduru, i-a făcut un body de culoarea pielii pe care îl poartă pe sub rochiţe. „Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că mi s-a cerut să fiu cât mai natural. Nu interpretez o femeie, ci un travestit. Aşa că mi-am folosit vocea mea, aşa groasă cum e, şi nu port perucă decât într-un singur moment. În rest sunt eu, ras în cap, cum mă vezi, purtând o aureolă de fluturi.“ Aurora este ca o mamă a tinerilor travestiţi. Ea le injectează silicon în buze, ea le dotează pe „fete“ cu sâni noi. Singurul lucru pe care nu poate să-l facă este să le taie sexul. Ea coboară din locuinţa ei din Piaţa Roosevelt pe o bară de strip-tease. Cine a creat bara? „Eu“, face Ion Rizea mărturisiri complete. „Îmi doream tare mult să evoluez la bară, ca să zic aşa, şi i-am zis lui Radu. El a fost de acord în principiu, dar mi-a cerut să-i propun o poveste pentru bara aia, ca să aibă sens. Am făcut o pauză de repetiţii o săptămână că era Paştele, am cerut la teatru să mi se monteze o bară şi în fiecare zi, ore-n şir, am repetat coborârea din casă pe bară. Când am reluat repetiţiile, i-am arătat lui Radu «numărul» şi a rămas în spectacol.“ Preacinstita Aurora cântă şi ea şi încă minunat, sfâşietorul „Manha de carnaval“. „La un moment dat Afrim a vrut să scoată melodia. I-am spus: «Radule, bate-mă, omoară-mă, dar lasă-mi cântecul!»“. Cei trei actori au scormonit netul şi au găsit înregistrări video cu Aurora, Susana şi Bibi cele adevărate. Cel mai mult şi-ar dori să ajungă să joace „Piaţa Roosevelt“ chiar în Piaţa Roosevelt.