Spiritul francez filtrat prin sensibilitatea românească

Bretania marilor maree şi a plajelor infinite reprezintă o întoarcere la origini, la pământul navigatorilor, o călătorie în Côtes-d’Armor, cu miile de pescari, cu rocile sculptate de vânt şi cu adevărate paradisuri naturale. Pe scurt, unul dintre itinerarele cele mai spectaculoase ale Europei.

 

După sejurul în Bretania din această vară, de la Quimper, operele artiştilor români care au pictat în Bretania se întorc într-o nouă expoziţie, alături de pictura, grafica, sculptura semnate de artişti francezi. Expoziţia s-a născut dintr-un parteneriat exemplar între Muzeul Departamental Breton din Quimper şi Muzeul de Artă al României.

 

Bretania este una dintre cele câteva regiuni franceze cu o identitate culturală deosebit de pronunţată şi de aceea nu este întâmplător faptul că Victor Hugo, Prosper Merimée sau Gustave Flaubert au fost încântaţi de acest ţinut. Este o peninsulă care avansează pe o lungime de 300 de kilometri în ocean, de unde şi prima sa denumire, Armorica, din cuvântul celt „mor”, care înseamnă mare. Côtes-d’Armor, lunga întindere a coastei nordice a Bretaniei, aminteşte bătălia dramatică dintre mare şi ţărmul de granit. Linia de coastă este împărţită în două zone: Coasta de Smarald, care se întinde la vest de Canacale, unde stâncile sunt scoase în evidenţă de plajele aurii, curbate, şi de pădurile de ferigi înalte şi de liniştita Coastă de granit roz, unde roca străluceşte într-un roz desprins parcă din altă lume. În nordul Bretaniei, măreţe castele medievale străjuiesc ţinutul, trasând parcă linia ţărmului. Pe lângă oraşele cosmopolite Rennes şi Saint-Malo se numără splendidele case din lemn din Dinan, casele lui Chateaubriand de la Comburg şi Dinard, elegantele staţiuni Belle-Epoque, loc de relaxare, în aşa-numiţii „années folles”, între 1920 şi 1930. Cel mai vestic punct al Bretaniei este numit Le Finistère, capătul pământului. În Bretania, sacrul şi profanul s-au întreţesut dintotdeauna.

 

Fascinaţia lumii crude a oceanului, a cerurilor Bretaniei şi a acestor orizonturi nesfârşite de la capătul pământului i-a atras deopotrivă pe William Turner, Camille Corot, Paul Gauguin, cu a sa şcoală de la Pont Aven, sau pe Emile Bernard ori pe Paul Sérusier, fondatorul grupului Nabis, dar şi pe numeroşi artişti americani, germani, englezi, italieni, nordici sau români.

 

Expoziţia, care cuprinde peste 200 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi arte decorative, este structurată în patru părţi: Marea, Casa, Oraşul, Costume şi sărbători. Nenumăraţii pictori care s-au perindat prin această regiune au fost impresionaţi de frumuseţea interioarelor ţărăneşti, de hanurile în care erau dispuse mobile sumbre, dar acoperite cu sculpturi în relief, de paturile închise, veritabile „dulapuri de dormit”, sau de bufetele acoperite cu vase din faianţă multicolore, parcă ascunse de penumbra ferestrelor înguste care lăsau cu greu să pătrundă lumina. Cufărul este cea mai veche piesă de mobilier din interiorul breton, alături de lada de zestre a miresei şi de bufetul cu suport pentru veselă. Încetul cu încetul s-a definit în această regiune un stil propriu în ceea ce priveşte faianţa, mergând de la arta populară la produsele de lux. Se remarcă în expoziţie cea din Manufactura Keraluc. Locuitorii târgurilor au păstrat mai multă vreme formele vestimentare originale. Bretania prezintă o mare diversitate de costume populare, mai ales în ceea ce priveşte bonetele, cu aripi lungi şi bogate colerete plisate, „borledenn”, prinsă pe coc într-o formă de carton ascunsă de ţesătură, sau cele „cap de sardină”. Ele erau purtate în special de lucrătoarele de la fabricile de conserve de peşte, dar şi de vânzătoarele din târguri şi de spălătoresele de pe malul oceanului. Există 1.200 de tipuri de bonete. Costumele bărbăteşti se remarcă prin calitatea broderiilor, în culoarea albastră a tunicilor (glaz), deosebită de violetul şi de verdele accesoriilor care împodobeau veşmintele de culoare neagră ale femeilor. În schimb, costumul de nuntă, din Pont l’Abbé, este roşu cu auriu, iar cel de mireasă, alb cu auriu, şi cu o cunună foarte înaltă.

 

Bretania nu este o regiune a marilor oraşe, ea abundă în vechi orăşele medievale. Vitré oferă exemplul unui „oraş gotic întreg, complet, omogen”, aşa cum îl descria Victor Hugo. Adevărata Bretanie poate fi văzută în perioadele din afara sezonului turistic, vizitând orăşelele cu atmosferă intimă, cu străduţe străjuite de vechi faţade cu bârne aparente, ca la Dinand sau Morlaix, rătăcind prin păduri şi prin lande, asistând la aşa-numitele „Sărbători ale Iertării”, cunoscute încă din secolul al XV-lea.

 

În ceea ce priveşte capitolul pictură, se remarcă Eugène Boudin, cu „Pelerinaj la Sainte-Anne”, localitate celebră pentru astfel de ceremonii, executat, ca şi celelalte picturi ale sale (“Femei bretone”), în plein-air. Expoziţia se deschide cu lucrarea „Izvorul tămăduitor” de Henri Guinier, impresionantă prin dimensiunile ei (122x162 centimetri), în care un grup de pelerini se înghesuie în jurul izvorului din ţinutul Bigoudin, pentru a sorbi câteva picături de apă, în prim-plan apărând o femeie cu un copil orb în braţe. Amédée Guérard redă viaţa ţăranilor bretoni în „Interior de fermă”. Pierre de Belay este atras de porturile de pescari, de sărbători şi de pelerinaje, pe care le figurează în compoziţii în culori tari, cum ar fi „Şareta” sau „Calul murg”. Mathurin Méheut expune o lucrare de mari dimensiuni, intitulată „Adunatul algelor”, compoziţie plină de mişcare, într-o rafinată gamă de griuri şi brunuri. În creaţia lui Lucien Simon abundă scenele populare, plasate într-un peisaj însorit, cu personaje în costume de sărbătoare (“Pregătirile de duminică”), dar şi scene de familie sau din viaţa mondenă. Frumoase sunt „Atelier de broderie de la Pont l’Abbé”, „La mercerie”, cât şi „Femeie din ţinutul Bigoudin”. Remarcabile sunt şi creaţiile lui Walter Sauer, artist belgian îndrăgostit de această zonă, care a realizat o serie de lucrări cu femei din Bigoudin, „cu oameni dintr-o bucată, încăpăţânaţi, cu ochi gânditori de culoarea mării, a căror privire pierdută în depărtări este visătoare, tristă, sălbatică, misterioasă, plină de renunţări...”, comenta cronicarul revistei „L’art belge”. Théophile Deyrolle surprinde ceremonii oficiale, cum ar fi „Defilarea delegaţiilor bretone la Quimper”, iar Anaïs Toudouze aduce un „Dans breton”, notabil prin linia elegantă a costumelor şi ritmul şirului de dansatori. Pe lângă pictură, o secvenţă importantă a expoziţiei cuprinde gravuri (Jean-George Baldenweck - „Piaţă la Quimper”, Emile Dazaunay - o lucrare în acvaforte, „Mamă şi fetiţă”, Désiré Lucas - o litografie intitulată „Povestea bunicii”, Eugène Isabey - „Amintire din Bretania”, Maximilen Luce - cu un splendid peisaj marin, „Camaret”), o mare varietate de afişe, atât turistice, cât şi comerciale, culturale şi politice (“Bretania pitorească - Drum spre biserică”, „Călătoriţi cu preţ redus”, „Vizitaţi Bretania” sau amuzanta litografie în culori „Băi de mare în Bretania”).

 

Începând cu anii 1880, Bretania devine una dintre destinaţiile favorite ale pictorilor români aflaţi în căutarea peisajelor exotice, atraşi fie de natura sălbatică, fie de sărbători şi tradiţii. Cecilia Cuţescu-Storck evocă primul său sejur, din 1901, astfel: „În această natură stranie trăiam o viaţă dincolo de realitate. Toate duhurile rele erau departe de mine pentru că mă ocroteau sfinţii Bretaniei, ţară a vânturilor! Cum îmi plăcea să le aud urlând! Cu piperniciţii şi încovoiaţii săi copaci, cu pământul presărat cu ferigi şi ajonc, cu bisericuţele sale singuratice, unde, în pridvoare boltite, sprijinite pe coloane măcinate de vremuri, bătrânele în genunchi îşi fac rugăciunea lor de moarte, unde frunzele toamnei, gonite de vijelii, se lovesc de zidurile lor înnegrite”. Nicolae Grigorescu a pictat mereu Bretania, atras de efectele de lumină, de peisajele citadine cu aromă medievală (“Case la Vitré”, „Stradă din Vitré”), dar şi de atmosfera încăperilor (“Interior breton”), cât şi de figurile oamenilor şi de ocupaţiile lor cotidiene (“Portret de fetiţă”, „Spălătorese din Bretania”) sau de plajele sălbatice ale ţinutului, care se unesc cu cerul (,,Ţărmul mării”). Nicolae Grand aduce în culori luminoase serbările câmpeneşti, dovedind dezinvoltură în aplicarea tuşelor de culoare. Theodor Pallady a socotit Franţa o a doua sa patrie, creionând coastele ei nordice, între Le Havre şi Saint-Nazaire. Marea a fost pentru el un motiv incitant (“Peisaj marin cu stânci şi bărci”, „Douarnenez”). A fost atras de silueta catedralei din Quimper, capodoperă a arhitecturii gotice. De aceleaşi străduţe înguste, medievale din Vitré, în care ocrul zidurilor este completat de albastrul cerului, a fost fascinat şi Gheorghe Petraşcu. „Peisaj cu moară”, cu albastruri şi roşuri, temperate de griuri şi ocruri, surprinde atmosfera stranie a cerurilor bretone. Ştefan Popescu a fost copleşit de stâncile de granit roşu de la malul mării, de terenul ondulat şi de coloraţia sobră, de casele crescute parcă din pământ, care păreau a face corp comun cu stâncile. „Şi îmi pare şi mai nimerit cuvântul biblic: totul pare făcut anume ca să-ţi inspire ceva legendar, sfânt, din timpuri primordiale. Sunt văi de rămâi aiurit de misteriosul lor.” Splendide, peisajele sale de la malul mării intitulate „Pini la Mare”, „Peisaj cu bărci”, unde verdele pinilor marini se întrepătrunde cu albastrul cerului şi al mării, cu portocaliul velelor, cu ocrul nisipului. În „Bretone pe dig”, paleta rămâne în tonuri stinse de brun şi ocru.

 

Viu colorate, pline de lumină sunt peisajele lui Kimon Loghi din care dispar contrastele accentuate din opera celorlalţi artişti, precum „Plajă la Beg-Mail”, „Peisaj marin”, „La Concarneau”, în care marea şi cerul se scaldă în aceleaşi culori. Influenţată de maniera impresionistă, Elena Popea aduce în pânzele sale peisajul spectaculos, ca în „Bretone” sau în „Procesiune în Bretania”. Alteori, culorile vibrante, tari capătă valenţe expresioniste (“Chermeză în Bretania” sau „Femei din regiunea Bigoudin reparând năvoade”). Impresionismul lui Jean Al. Steriadi se defineşte prin intermediul desenului, în „Portul Concarneau”, cu pânzele portocalii ale bărcilor topite în aerul tamizat de deasupra apei. Calda cromatică a lui Iosif Iser scaldă plajele din Saint Malo, dând impresia atemporalităţii. Rodica Maniu aduce în compoziţiile sale viaţa ţărăncilor bretone, a spălătoreselor, a femeilor care ocupă întotdeauna un loc central în creaţia ei. Constantin Petrescu Dragoe este atras atât de catedralele din Quimper şi din alte oraşe (“Stradă din Brest”), cât şi de costumele populare ale locuitorilor şi de obiceiurile lor (“Bătrân vânzător de peşte din Concarneau”, „La piaţă”). Max Arnold, alături de peisaje (“Peisaj marin”, „Port de pescari din Douarnenez”), realizează în Bretania naturi statice cu elemente specifice (“Natură moartă cu langustine”).

 

Nu putem să nu menţionăm excepţionalul catalog al acestei expoziţii datorate, în cea mai mare parte, eforturilor Roxanei Theodorescu, directorul general al Muzeului Naţional de Artă, cu texte de specialitate, semnate de Philippe Le Sturm, directorul muzeului din Quimper, Adriana Şotropa, Dana Crişan şi Monica Enache. Expoziţia „Călătorie în Bretania” este imaginea unei adevărate colonii de artişti, veniţi aici din întreaga lume în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi prima jumătate a celui următor. O colonie artistică generând un stil şi o atmosferă specifice, comparabile ca importanţă cu cele de la Barbizon şi, ceva mai târziu, Collioure.