Sistemul Bologna, pro şi contra

Sute de mii de studenŢi şi elevi au demonstrat în ultimele săptămâni pe tot cuprinsul Germaniei cerând condiţii mai bune de şcolarizare şi finanţare pentru educaţie. Manifestanţii sunt nemulţumiţi de introducerea taxelor de şcolarizare în Germania şi de implementarea sistemului Bologna care prevede trei ani de facultate, urmaţi de doi ani de master pentru definitivarea studiilor. De asemenea, ei deplâng privatizarea sistemului educaţional şi transformarea învăţământului într-o marfă de consum, dar şi standardizarea studiilor, ceea ce face ca multe dintre cursurile importante să fie lăsate deoparte din cauza imperativelor de la Bologna care cer ca educaţia, aşa cum recent a grăit şi preşedintele Băsescu vorbind de „tinichigii“ şi „filozofi“, să formeze indivizi cu aptitudini cerute de piaţa muncii.

 

Francezii le-au luat-o înainte germanilor. Încă de la începutul anului, studenţii şi profesorii universitari din Hexagon au mărşăluit pe străzi plângându-se de efectele reformelor concepute sub imperiul Declaraţiei de la Bologna.

 

România face parte dintre semnatarii iniţiali ai Declaraţiei de la Bologna în 1999. S-au făcut diverşi paşi către implementarea actului, dar numai în 2004 a fost adoptat un cadru legislativ în această direcţie. De atunci, în România a absolvit prima generaţie de produse Bologna, dar nu multă lume ştie ce înseamnă acest sistem şi ce modifică şi care-i sunt părţile pozitive şi negative.

 

Valentin Săndulescu, doctorand în istorie la Central European University din Budapesta, spune că, fiind în ultimul an de studiu doctoral la o universitate americană, nu este mai deloc afectat de sistemul Bologna. Recunoaşte însă totodată că sfera publică românească este săracă în dezbateri pe acest subiect.

 

Simplificând, aşa cum însuşi afirmă, profesorul Daniel Barbu, conducătorul şcolii doctorale a Facultăţii de Ştiinţe Politice din Universitatea Bucureşti, vede un singur aspect pozitiv în procesul declanşat de Bologna: relativa uniformizare a nivelurilor de studiu în Uniunea Europeană. „Orice parcurs universitar este la fel în Finlanda, România, Spania, Franţa“, crede Barbu.

 

Când vine vorba despre aspectele negative, profesorul Barbu este mult mai tranşant şi se aşază de partea studenţilor protestatari. „Partea negativă este centrală şi dureroasă şi este că totul se reduce la bani, dincolo de orice discurs politic“, subliniază Barbu, care deplânge reducerea serioasă a duratei învăţământului superior în România, de la 10-11 la doar opt ani. „Ce e dureros e că s-a generat un discurs cu privire la calitate care pretinde universităţilor din Europa, care sunt evident subfinanţate, să fie competitive cu cele din SUA. Dar nu poţi face învăţământ de calitate fără bani. Harvardul, de exemplu, are un buget anual echivalent cu 5% din bugetul României; e evident că va scoate în continuare laureaţi de Nobel“, spune Barbu.

 

Mai mult, profesorul bucureştean este nemulţumit şi de orientarea către piaţă a învăţământului superior. „Universităţile sunt locuri ale cunoaşterii, de formare intelectuală, nu de deprindere a unei meserii. În schimb, în România, şi nu numai, vrem să-i facem pe studenţi, încă din liceu, un fel de iobagi, de şerbi ai unei meserii anume: mecanici, avocaţi, economişti“, se revoltă Daniel Barbu.

 

„Mi se pare un dezastru să vedem universitatea drept centru de perfecţionare în muncă, pentru că asta e imposibil. Aici înţeleg protestele studenţilor din Berlin, Lyon sau Paris, că nu te duci să faci şcoală ca să ieşi cu o meserie pe care s-o practici la stat sau la multinaţional, ci te duci ca să afli ce poate mintea ta şi cum e lumea construită, te duci să capeţi simţ critic şi să-l dezvolţi“, spune Constantin Vică, doctorand la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. „În România, problema nu e numărul de locuri gratuite în universităţi, ci faptul că ele sunt subfinaţate. O altă problemă este că sistemul permite mobilitate studenţilor, dar nu profesorilor, şi Bologna permite plecarea celor din Est în Vest, dar nu oferă motivaţie celor din Vest să vină în est. Universităţile din Est au nevoie de mai mulţi bani şi o mobilitate continuă a profesorilor“, a mai adăugat acesta.

 

„În dezbaterea pentru educaţie se suprapun două viziuni diferite: ca proces de acumulare de cunoaştere bazat pe relaţia profesor-student, cunoaştere relevantă personal şi care permite individului să-şi împlinească mai bine vocaţia, şi ca proces de obţinere de aptitudini care să permită o poziţie cât mai bună pe piaţa muncii. În momentul de faţă, sistemul oferă un set universal de cunoştinţe în manieră iluministă. Acesta este însă un produs de nişă care îi interesează doar pe puţini dintre cei care doresc să facă studii superioare. O mare parte dintre ei văd în diplomă o resursă care asigură un job şi nu îi interesează studiile. Soluţia o reprezintă o reformă completă şi despărţirea de facto a celor două tipuri de activităţi educaţionale. Aşa ar fi posibilă o targetare mai bună pentru ambele categorii. Discuţia stat-piaţă se poate rezolva pe coordonate simple. Dacă există piaţă pentru aceste servicii, piaţa liberă va acoperi această nevoie, iar statul, pe baza unor principii asistenţiale, poate interveni pentru a corecta situaţia celor mai dezavantajaţi, putând de asemenea să concureze pe piaţa învăţământului cu instituţii publice“, este de părere Andrei Trandafira, coordonator de programe la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională şi doctorand la SNSPA.

 

Chiar dacă este de acord că învăţământul ar trebui să fie gratuit, Valentin Săndulescu observă că elementele politice şi economice care circumscriu contextul actual pun mari probleme statului. „Aş spune mai degrabă că publicul şi privatul în educaţie ar trebui să fie într-o relaţie de complementaritate şi nu într-una de opoziţie sau de excludere reciprocă.“

 

Aidoma lui Valentin Săndulescu, Alina-Sandra Cucu a plecat din România înainte ca Bologna să devină literă de lege. Acum doctorandă în sociologie la Oxford, tânăra cercetătoare a observat însă că în ţară multe cursuri pe care le consideră drept esenţiale pentru formarea profesională a unui sociolog s-au volatilizat din programă în numele Bologna. „Cursul de designul cercetării de exemplu a devenit opţional şi e un curs de bază. De asemenea, s-au scos cursuri de statistică avansată şi cel de teorii sociologice contemporane“, spune Alina-Sandra Cucu.

 

 

Onur Cobanli, doctorand la Universitatea Humboldt din Berlin, povesteşte pentru Cotidianul ce s-a întâmplat luna trecută în Germania şi care sunt revendicările studenţilor. „Au ieşit studenţi din toate oraşele în stradă, dar Humboldt este importantă pentru că aripa stângă e foarte puternică. Nu suportă liberalii, dar susţin partide precum Linke (socialiştii), detestă ecologiştii, FDP (Partidul Democrat) şi CDU (creştin-democraţii). Cea mai mare demonstraţie a avut loc miercuri, 17 iunie când au ieşit în stradă 15.000 de studenţi de la mai multe universităţi şi licee din toată Germania. Au ieşit în stradă şi asistenţi universitari, însă majoritatea profesorilor şi-au exprimat sprijinul faţă de studenţi prin liderii de sindicat. Peste 30.000 de oameni au ieşit în stradă doar în Berlin şi toate facultăţile erau acoperite cu pancarte pe care scria «Părinţi bogaţi pentru toată lumea!», pentru că un semestru de şcoală costă în medie 600 de euro, sau «Oamenii proşti sunt mai uşor de manipulat».“

 

Reacţia autorităţilor nu a fost foarte demnă, spune Onur Cobanli. „Mulţi politicieni au declarat presei că manifestanţii nu sunt decât studenţi leneşi care nu vor să muncească. A fost însă un protest interesant la un liceu, unde elevii au pus şcoala în carantină, au purtat haine de protecţie şi au spus că sistemul educaţional este bolnav şi are nevoie să fie tratat. Studenţii sunt furioşi că guvernul investeşte foarte mulţi bani în firmele de real estate sau în Opel ca să le salveze de faliment şi cu o mică parte din banii ăia putea mulţumi studenţii. Atitudinea asta va distruge spiritul tinerimii berlineze pentru că toţi vorbesc despre faptul că, deşi Germania este cunoscută ca o ţară socialistă, acum nu mai e valabil.“

 

 

Istoricul Valentin Săndulescu dă o explicaţie de cultură politică protestelor studenţilor francezi şi germani faţă de reformarea sistemului de educaţie. „E vorba şi de credinţa puternică în rolul primordial al statului în sistemul educaţional, de faptul că există o tradiţie îndelungată a serviciilor gratuite, asigurate de stat. Este vorba, de asemenea, şi despre viziuni diferite asupra rolului sistemului educaţional: perfecţionare şi împlinire personală prin cunoaştere vs pregătire pragmatică pentru piaţa muncii“, spune istoricul.

 

 

Declaraţia de la Bologna, semnată iniţial, în 1999, de 29 de state - între timp s-a ajuns la 46 de semnatari -, caută să facă învăţământul superior din Europa mai competitiv într-o eră a globalizării. „Prin procesul de la Bologna, europenii caută să îşi maximizeze competitivitatea la nivel internaţional, mai ales în raport cu Statele Unite în ceea ce priveşte sistemul educaţional. Se pare că unele dintre mijloacele alese pentru a maximiza această competitivitate au dat naştere nemulţumirilor pe care le observăm astăzi în Germania“, explică Valentin Săndulescu. Într-adevăr, studiile anuale care realizează o ierarhizare a universităţilor plasează predominant în top 10 universităţi nord-americane. Singurele universităţi care îşi fac loc în vârful clasamentelor sunt cele britanice de la Oxford şi Cambridge, care, spre deosebire de marile universităţi germane sau franceze, nu sunt finanţate de stat. Concret, obiectivul Declaraţiei de la Bologna prevede implementarea unui cadru comun care să permită citirea şi compararea eficientă a diplomelor academice, până în 2010. Sistemul anglo-saxon, cu învăţământ de licenţă (bachelor) de maximum trei ani prin care să se dezvolte aptitudini relevante pentru piaţa muncii, urmat de continuarea studiilor prin doi ani de master, urmează să fie completat şi cu implementarea unui model de credite transferabile care să augmenteze compatibilitatea universităţilor europene şi să încurajeze mobilitatea studenţilor.