Schimbă pamperşi la Roma

Cu ani în urmă, pentru Elena din Târgovişte, să plece din ţară era un scenariu rupt dintr-un vis rău: „Eram o familie, de ce să vreau să plec? Apoi soţul meu şi-a găsit o altă consoartă în Israel, s-a gândit că i-ar sta mai bine însurat cu o evreică şi am început să mă descurc din ce în ce mai greu din salariul de vânzătoare. Ştiţi bine că se făcea un pic foamea, erau facturi de plătit, aveam o fată. Am vorbit în stânga şi în dreapta şi m-am gândit să fac pasul ăsta, că în România ajungeam să cerşesc pe stradă”. A ajuns în Puglia, în sudul Italiei, unde trebuia să aibă grijă de o bătrână de 94 de ani, şi până să se dezmeticească bine s-a şi trezit datoare cu 300 de euro. „Tipa care mi-a găsit familia la care să lucrez mi-a cerut 300 de euro comision, deşi eu nu luasem încă nici un salariu, mafia românească din Italia nu se dezminte. Am preferat să-i dau decât să ajung într-un tomberon”, îşi aminteşte Elena, care stă deja de trei ani în Italia.

 

„La început era îngrozitor, nu ştiam să zic decât «bona sera» şi «signora» şi trebuia să urmăresc încontinuu privirea bătrânei să aflu ce vrea. Era foarte răutăcioasă şi avară, în fiecare zi mâncam doar paste cu roşii şi la felul doi un pic de carne. Mă săturasem de paste şi, dacă nu mai puteam să mănânc, bătrâna zicea: «Mănâncă tot, că eu nu arunc mâncarea la câine». Ajunsesem obeză”. Timp de zece luni, Elena a stat zi de zi şi oră de oră numai în casă cu bătrâna, iar singura ei zi liberă tot în casă şi-o petrecea, că n-avea acte în 2006, iar copiii acesteia nu voiau să o ridice poliţia de pe stradă şi să-i amendeze şi pe ei că ţineau imigranţi ilegali. „După patru luni nu cunoşteam în oraşul ăla decât o stradă, pe care mergeam cu nora bătrânei la magazin. O dată m-au lăsat şi pe mine singură, iar eu nu ştiam că bătrâna vrea doar lucrurile cele mai ieftine, din ofertă, şi mi-am permis să-i cumpăr un baton de brânză topită. S-a enervat, a început să urle la mine, să mă jignească şi să bată cu mâinile în masă atât de tare încât m-am mirat cum de poate, la cum o dureau pe ea mâinile...”.

 

Ziua Elenei începea la 6 dimineaţa, când se trezea bătrâna, şi se termina la 11, când o pregătea de culcare. „La 6 dimineaţa se trezea şi asculta la radio mesa, am ascultat-o de atâtea ori de nu mai vreau să o aud niciodată, ziua îmi citea din cartea de rugăciuni. Era o persoană foarte religioasă şi dădea mereu bani la biserici şi asociaţii de caritate, dar mie nu mi-a zis niciodată, «Ia şi tu 5 euro, pentru că ai făcut asta pentru mine». Îmi dădea salariul de 600 de euro şi atât”. Acum Elena lucrează cu acte într-un azil de bătrâni bolnavi de Alzheimer, care îi plăteşte şi un curs de infirmiere. „Eu mi-am pus tot sufletul în asta, e o boală groaznică, bătrânii trăiesc totul în trecut şi nu mai realizează ce li se întâmplă, te întreabă de 100 de ori acelaşi lucru. Trebuie să le acorzi multă atenţie şi afecţiune, îi spălăm, îi hrănim, îi plimbăm, le cântăm. Aveam o bătrână care cânta atât de frumos, avea un glas deosebit, iar într-o zi a uitat să mai cânte, nu şi-a mai amintit nici un vers, iar acum nici nu mai poate să meargă”. Cât de greu i-ar fi acolo, Elena nu vrea să se mai întoarcă în România: „Casa mea este acum Italia, fata mea nu mai locuieşte acum în România, lucrează în Spania, la o pizzerie. Mă simt bine aici, deşi mai întâlneşti italieni rasişti, dar sunt între ei oameni de treabă, care te înţeleg şi te ajută. Te înţeleg mai bine decât românii de aici, care îţi pun beţe în roate şi sunt în stare să-ţi ceară bani pentru orice”.

 

Florina, asistentă medicală, s-a întors dezamăgită din Italia, unde a lucrat patru ani: munca era grea, iar din banii pe care îi câştiga abia de-şi plătea chiria şi facturile: „Multor asistente le e ruşine să spună că merg în Italia şi schimbă pamperşi. În spital, dimineaţa asta faci: îi speli la fund, le dai să mănânce, îi pansezi, le dai medicamentele, infirmiera nu prea te ajută. Şi nici nu termini bine asta, că vine prânzul, şi tot aşa până seara. Cât am lucrat în România, nu spălam pacienţii la fund”. Florina, care are 35 de ani, a lucrat într-un azil de bătrâni, locul în care îşi încep de obicei viaţa în Italia asistentele din România, la un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri, care făceau criză după criză când se apropia de ei, şi la mai multe spitale, la secţiile de nou-născuţi, cardiologie sau chirurgie. „Mă credeţi că am stat lângă Roma şi eu nu am vizitat niciodată Roma, despre care vorbeşte toată lumea? Nu aveam timp, ultima dată aveam două joburi şi trebuia să fac naveta de la unul la altul. Şi îmi era dor de casă, italienii sunt nişte oameni foarte reci şi zgârciţi”.

 

Irina Ursu, şi ea asistentă medicală, e însă atât de încântată de Italia, încât până şi să ducă gunoiul i se pare o plăcere: „Simplul fapt că merg la supermarket mă încântă, îmi place să duc gunoiul, să văd casa scării curată, containerele pentru carton, pentru plastic, pentru sticlă, în care nimeni nu aruncă aiurea, faptul că oamenii se respectă între ei. Ştiu că dacă întind rufele şi îmi cade un prosop un vecin o să mi-l aducă la uşă”. A ajuns în Italia acum 7 ani, după ce a făcut un curs de limbă şi a nimerit de prima dată bine. „Am lucrat 3 luni la o bătrână, aveam la dispoziţie o sumă de bani în care făceam cumpărături pentru casă şi pentru mine şi nu-mi cerea nimeni bonurile, nu mă controla nimeni. Problema era că stăteam 24 de ore din 24 cu bătrâna, care avea o uşoară demenţă şi avea gesturi repetitive, se apleca într-un fel anume, mişca din cap înainte să mănânce şi, la un moment dat, m-am surprins făcând eu însămi gesturile pe care le făcea ea”. După o vreme l-a adus şi pe fiul ei, Tudor, care avea 8 ani atunci, şi care în trei luni vorbea italiana ca şi când ar fi auzit-o din faşă. Acum Tudor are 12 ani şi se înţelege atât de bine cu colegii lui de clasă încât s-a şi „logodit” cu italianca Sofia, fetiţa de care era îndrăgostit. Iar singurele vorbe rele pe care le-a auzit la şcoală, din partea Sofiei, au venit, la despărţire. „I-a zis «Extracomunitarule!», iar el a făcut-o ignorantă, spunându-i că nu ştie că am intrat în UE. A fost ca la divorţ, iar eu şi mama fetei a trebuit să fim tribunalul. Au fost 8 luni împreună, iar noi, mamele, îi tratam ca pe un cuplu, eu am mers cu ei la operă, mama fetei îi ducea în parc sau la pizza”. Irina Ursu, care a fost asistentă într-un azil de bătrâni din Italia, coordonează acum trei aziluri de bătrâni. Când au auzit de avansarea ei, câteva dintre colegele italiene au devenit brusc ironice: „Se făceau glume pe seama mea, responsabilele locale de azil spuneau că acum vor trebui să înveţe şi româneşte. Am simţit că ele credeau că am acaparat un loc despre care considerau că li s-ar fi cuvenit lor, că s-au simţit ameninţate”.

 

Însă până să ajungă acolo, Irina spune că a muncit atât de mult încât nu mai avea timp nici să doarmă, iar acum, după 7 ani de muncă, îşi permite un apartament cu chirie în Bologna, mai în centru, nu la periferie, şi o maşină: „Vreau să îmi plătesc chiria, ratele la maşină, e cam bătrânică, acum face majoratul şi e pe metan, că dacă era pe benzină nu mi-aş fi permis-o. Şi să ies, cum mi-am propus, o dată pe săptămână cu fiul meu la un croasant, el să bea o cană de lapte, iar eu o cafea”.

 

Preşedintele Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, Mircea Timofte, spune că cele mai multe asistente medicale pleacă în Italia şi Spania. “În general sunt foarte apreciate, am vizitat un spital din Italia în care aproape jumătate din asistente erau românce, iar într-o secţie importantă, cea de chirurgie, 70% erau românce. Sunt apreciate pentru că, pe lângă faptul că sunt bine pregătite, sunt şi mai apropiate de pacient. Directorul instituţiei spunea chiar că asistentele române sunt coloana vertebrală a spitalului”. În general, o asistentă medicală din România care are recunoscută diploma în Italia câştigă între 1.000 şi 2.500 de euro. Însă, cu toate cele care pleacă în străinătate, România stă bine pe hârtie la numărul de asistente: “Sunt multe şcoli de asistente, poate chiar prea multe. Ministerul Educaţiei autorizează foarte multe astfel de şcoli, care nu întotdeauna îndeplinesc criteriile, eu am o mare nemulţumire faţă de acest fenomen. Sunt foarte mulţi elevi într-o şcoală şi nu sunt atâtea locuri în spital pentru practică şi nici atâtea persoane care să-i îndrume, pentru că jumătate dintre orele la şcolile de asistenţi medicali o reprezintă practica în spital”.