Home » Arte & Popcult » Teatru » “Scaunele” - un vid ontologic umplut de mobilă şi durere

“Scaunele” - un vid ontologic umplut de mobilă şi durere

16 Feb 2009 Gabriela Lupu | 0 comentarii | 1695 vizualizari
Rating:
11 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
La Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova a avut loc în acest weekend premiera piesei “Scaunele” de Eugen Ionescu în regia lui Kincses Elemer.
 
Imagini din Scaunele
Montarea a adus în faţa publicului doi mari actori, pe inepuizabilul Ilie Gheorghe şi pe Tamara Popescu care şi-au construit partituri excelente, jucându-i pe cei doi bătrâni imaginaţi de Ionescu cu un rafinament desăvârşit şi cu o prospeţime demnă de doi adolescenţi.

Pe insula ce, teoretic, a supravieţuit apocalipsei, cuplul, un soi de Adam şi Eva la senectute, funcţionează ca un mecanism stricat, în gol şi fără sens. Btătrâna, deopotrivă soţie şi mamă surogat, ar fi putut fi o eficientă nevastă de dictator, dacă el ar fi avut măcar puţintică ambiţie. “Ai fi putut fi redactor-şef, pompier-şef , mareşal-şef şi chiar rege-şef dacă ai fi avut un pic de voinţă”, îşi ţine ea discursul-tortură, ca o picătură chinezească. “Da, dar sunt mareşal de imobil. Poate că e destul,” îi replică cel ce ar fi putut fi împărat-şef nerealizând faptul că adevăratul “mareşal de imobil” este ea, Eva centenară. Arsenalul ei de seducţie funcţionează perfect ştiind bine pe ce butoane să apese, ca un manipulator-şef la pupitrul de comandă, puţin pe butonul de tandreţe, apăsat pe cel de motivare, din plin pe cel de ceartă şi , la nevoie, ferm, pe cel agresiune făţişă.

Ea reuşeşte să-l convingă, în ciuda opoziţiei lui demne de milă, să facă seară de seară acelaşi “număr” pentru a o distra. “Fă ca februarie”, spune ea, cerându-şi dreptul la micul show privat. “Dar m-am săturat de lunile anului”, urlă disperat bătrânul. “Ei, altele nu avem,” îI dă de veste doamna că programul artistic post-apocalipsă este unul de austeritate. Bătrânul e bântuit de amintiri ciudate, cum căa existat cândva o altă lume şi o altă viaţă într-un oraş “Paris parcă se numea”. “Nu a existat niciodată un oraş numit Paris şi dacă a existat a dispărut demult”, îi taie metodic soţia-mamă aripile, aducându-l pe drumul dinainte stabilit: “Dar dacă ai fi avut şi tu un pic de amibiţe, ai fi ajuns rege-şef”.
Luna februarie e seară de seară aceeaşi, reproşurile sunt în fiecare minut aceleaşi, numai vieţile lor sunt complet diferite.( Bătrâna îşi aminteşte că a avut un fiu care i-a părăsit, la vârsta deplinei maturităţi, la 7 ani (legendarii 7 ani de-acasă), pe când el regretă profund că n-au avut niciodată copii.) Bătrânul e mobilizat în calitate de mareşal de imobil pe frontul unui război mondial, lumea ţinând cam cât imobilul respectiv, învecinat la nord, la sud, la est şi la vest de mare, de o mare de neant. El are un mesaj important de transmis către omenire şi, desigur, omenirea se înghesuie să-l asculte. ”Semiramida mea, căcăreaza mea, adu repede scaune pentru oaspeţi.”

Scaunele, în viziunea regizorului Kincses Elemer şi a scenografei Klara Labancz, devin personaje. “Doamna frumoasă”, iubirea din tinereţe a Bătrânului, poartă, cochet, mărgele, “regele” e un scaun falnic, stil Louis XV, în timp ce “colonelul” şi “tânăra doamnă” fac sex în văzul lumii, încălecându-se fără ruşine. De maxim efect este modul în care scaunele capătă viaţă (sunt mişcate prin telecomandă, se pare, dar mai bine să nu stricăm misterul). Oratorul angajat să ţină discursul bătrânului către omenire coboară din cer, spre freamătul mobilelor şi al celor doi bătrâni. Numai că, din înalturi, coboară o uniformă militară goală de conţinut, goală de corp. Mugetele pe care le scoate “Oratorul” te-ar duce cu gândul la un mesaj războinic. Numai că mesajul e gol de înţeles, e “virusat” şi netransmisibil. Imobilul-front rămâne plin de scaune ce pentru prima dată par ceea ce sunt de fapt, simple mobile prăfuite. De o parte şi de alta a scenei, într-un spaţiu ce ar putea fi asemuit cu un fel de culise ale vieţii celor doi, sunt aruncate zeci de colivii, goale şi ele. Un vid ontologic pune stăpânire pe această rămăşiţă de lume care poate că de fapt nu a existat niciodată aşa cum nu a existat nici oraşul Paris.

 

 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
TEATRU