Sat cu inorogi, gropi şi castel

Sătenii de lângă Dej au o înţelegere apar­te asupra istoriei. Poate de aceea un afiş electoral, o răfuială în Parlament sau o campanie electorală nu-i mai tulbură. Ei au văzut cum creşte aristocraţia maghiară pe dealurile lor, cum coboară apoi, răpusă de comunişti, la poa­le şi cum din ruinele IAS nu mai răsar de­cât flacoane din plastic. O rostogolire de si­tu­a­ţii din care au ieşit mai sceptici, deşi la ei în li­va­dă este singurul loc din partea aceasta de lu­me unde se ascund doi inorogi. Semn de vremuri bune.

 

Inorogul are doar întâlniri istorice cu omul. De cele mai multe ori aşteaptă momentul po­tri­vit şi asta are legătură cu noi. Dacă vremu­ri­le sunt tulburi şi lumea este cuprinsă de urâciune, licornul nu vine. Sunt sute, mii de ani de când inorogii nu mai vin spre oameni ca să le mângâie sufletele. I-au apărut împăratului Fu Hsi acum 5000 de ani ca să-i dezlege taina scrisului, armatelor lui Ginghis Han ca să oprească războiul, regelui Pericle sau copiilor, în deşertul Arabiei.

 

Aşa că azi, într-o duminică de noiembrie, la în­ceputul unei toamne reci şi întunecate, tulburată de ură şi lipsită de sens, am plecat să caut inorogii. Am luat-o spre Dej în sus, la dreap­ta, peste calea ferată, şi apoi la stânga, pe dru­mul spre Mănăstirea. Acolo, în mijlocul sa­tului, ceva mai sus, pe o colină, lângă clăi­ţe­le de fân ale sătenilor şi groapa de gunoi a şco­lii, am găsit inorogii.

 

Nea Gavril râde când vine vorba de ei. Învăţat să taie iarba pe lângă inorogi şi pietre, nu mai are sfiiciune faţă de ciudatele animale. La în­ce­put, sătenii s-au temut un pic de caii cu un corn în frunte, de, nu mai văzuseră aşa ceva. Apoi, uitându-se la ei şi la cum se răstoarnă is­toria din potrivnică lor în potrivnică altora, apoi iar potrivnică lor şi tot aşa, ţăranii din Mă­năstirea nu mai cred în basme. Ei au trăit ha­zardul şi astăzi îl trăiesc din nou, cu ochii pe te­levizor, la ciudata istorie pe care o scriu unii cu nume comune: Iliescu, Băsescu, An­to­nes­cu, Calimente, Frunzuliţă, Pirpiriu.

 

Casa e mică, verde, cu geamlâc, înconjurată de pomi. O alee pietruită, mărginită de tuia şi oleandri te duce sus pe povârniş, unde două mâţe negre se hârjonesc la soare. Din casă se aude un crainic de ştiri de la radio. Bătrânul Imre Szatmari doarme pe scaun lângă un apa­rat radio care trebuie scos din priză ca să fie oprit. Nu se sperie când mă vede răsărită lângă el, duminică la amiaz, chiar în bucătăria lui. Ori­cum, nu mai are nimeni ce lua. Au trecut ho­ţii săptămâna trecută şi i-au luat patruzeci de foi de-o sută, le ţinea într-o pungă. Zâm­beş­te bucuros că are o vizită neaşteptată. Pe masă are o cutie de smântână din care mâncase ce­va înainte să adoarmă la ştiri. Pe perete, câteva poze prinse în rame subţiri, înnegrite de praf. Castelul Kornis, în perioada lui de glorie, e şi el în ramă. Acolo a lucrat în tinereţe, uce­nic la groful Károly. Domnul Imre se uită la mine, se ridică în picioare, îşi aşază haina mai bine, şi mă întreabă: câţi ani îmi dai?... Îi dau vreo 80... Am aproape 100! Peste un an şi ceva fac 100! Şi iată că bătrânul Szatmari şi-a sta­bilit dreptul lui de a povesti lumii de azi ce a trăit el ieri.

 

A intrat ucenic la uzina electrică a grofului când avea 17 ani. Uzina o făcuse groful cel tâ­năr, Károly, la Dej. El învăţase tehnică la şcoli­le din Apus, iar la întoarcere a vrut să aducă ci­vilizaţie şi pe moşia lor din Ardeal. Îi plăceau căr­ţile şi vânătoarea, florile şi oamenii. „Dom­nul conte era cineva. Ştia carte şi ne dădea de lu­cru la el la curte. Ar fi putut să fie mândru, dar el ridica de fiecare dată pălăria şi-i saluta pe toţi tăranii. Ne respecta. Pe mine m-a luat uce­nic la uzine, ca să învăţ electricitatea. Ziua lu­cram acolo, dar dacă avea nevoie de mine la una, la alta, pe acasă, trimitea după mine şi mă chema. Am avut ocazia să intru prin toate odăi­le castelului ca să repar câte ceva. Am vă­zut odăile cu cărţi. Erau cu miile, pe rafturi de stejar. Am pus lumini în bibliotecă, dar să nu se vadă ele, ci doar lumina de la ele, aşa, peste cărţi. Îmi amintesc grădina de la curte, era pli­nă de flori, de copăcei aduşi de pe unde umbla groful în călătorii. Şi multe statuete din piatră cu cărticele în mâini, aşa cum citeau, micuţele şi frumoase. Acolo, lângă poartă, erau serele cu sticlă unde aveau florărie. Încărcau că­ru­ţe­le cu flori şi le vindeau în florăriile din Cluj. Avea un fel de muzeu, plin cu animale şi păsări îm­păiate. A fost la vânătoare şi cu regele Carol în Delta Dunării, şi în Africa, cu oamenii mari din Europa.

 

Într-o dimineaţă, când a ieşit în sca­ră, cu puşca în mână, să tragă după o cioa­ră, a alunecat şi şi-a împuşcat piciorul. Atunci nu puteai ajunge repede la spital, până să ajun­gă la Cluj s-a agravat şi a trebuit să-i taie pi­ciorul, uite de aici, de sus. Şi-a făcut picior de lemn, umbla şchiop, dar tot îi plăcea vâ­nă­toa­rea. Când să vină comuniştii, a înţeles că trebuie să fugă, să scape măcar el şi familia. A ple­cat într-o seară. L-a primit birjarul de la uzi­nă la el acasă. Apoi l-au angajat contabil aco­lo, la uzinele de el făcute... Acolo a murit, la Dej. Fata a plecat la Budapesta, iar băiatul în Austria. Am auzit că a murit, avea doar fete. Aici nu a mai venit niciodată. Nici domnul conte nu a mai venit pe aici. Vedeţi, din curtea mea se vede Dejul, în vale... Dar domnul conte nu a mai urcat niciodată aici să vadă ce s-a ales de castelul lui. Poporul prost a ars toate căr­ţile. Oamenii au făcut un foc mare în curte şi au ars tot ce n-au dus pe la casele lor. Aveau case aco­perite cu paie, mici, dar au smuls ferestrele cas­telului şi le-au dus. Nu aveau cum să le pu­nă, erau prea mari, aşa că le-au răzimat de case şi acolo le-a plouat ani la rând. Au luat şi paserile împăiate, animalele, lucrurile, tot ce au vrut, ce nu, au distrus. Au dărâmat zidurile şi au luat piatra să-şi facă grajduri din ea. Într-o seară, după prăpăd, m-am dus acolo să văd ce au făcut. Am găsit sub dărâmături piciorul de lemn al domnului conte. L-am luat, l-am şters de praf şi am plecat spre Dej. Am ajuns la casa unde se adăpostise şi i l-am dat. Foarte s-a bucurat domnul conte de picior.“

 

Cu ochii spre ruinele castelului Kornis de peste drum, nea Gavril se întoarce la inorogii din poartă. „Acolo i-am găsit. Când am venit eu pe lu­me, erau acolo. Tata şi bunicul povesteau şi ei că acolo i-au găsit. Inorogii sunt nişte animale imaginare, n-am auzit să fi văzut cineva aşa ceva pe viu. Grofii i-au pus la porţile cas­te­lu­lui ca să fie frumoşi, să fie de fală. Femeile mai spuneau că aia, că ailaltă, că inorogii ăia au puteri miraculoase, coarnele lor vindecă, aduc noroc. Ce e clar e că grofii erau mari iu­bi­tori de animale. Iar unicornii de piatră, de la in­trare, arată chiar chestia asta, că ei vânau şi co­lecţionau diferite animale şi păsări din lu­mea largă, aveau o pasiune pentru treburile astea. Acum, cât priveşte castelul, are şi el, ca ino­rogii lor, o legendă. Eu, personal, nu l-am apu­cat decât în funcţie de IAS. Nu mai era cine ştie ce de el, nişte magazii de piatră pe post de depozite. Nu prea îmi plăceau locurile alea, nu treceam noaptea pe acolo şi nici ziua nu-mi fă­ceam drum. Nu îmi era la suflet. Asta e! Nu mai pot da timpul înapoi ca să mă gândesc la ce-am fi putut face atunci. Vedeţi că nu ştim nici ce să facem acum, în vremurile noastre.“

Şi nea Gavril începe o lungă analiză

a si­tu­a­ţi­u­nii politice de la noi, derivată de la televizor. Poar­ta castelului medieval, construită la 1680 de familia Kornis, faţă în faţă cu poarta de care stă rezemat omul, nu este altceva de­cât un pretext de a intra în vorbă. Pragmatic, omul tranşează raporturile lui cu istoria în câ­te­va cuvinte: grofoaia care mai trăieşte să vină să-şi ia castelul, nu să ceară bani, că bani n-avem! Nu mai avem decât nişte surpături, niş­te pietre şi nişte poveşti, n-avem nici ce să mai dăm, nici ce să mai luăm.

 

După atâta dat şi luat de la un neam la altul, de la pământ la om, de la puternici la supuşi şi de la un timp la altul, într-o succesiune de ne­drep­tăţi, nea Gavril decretează în silă: poate că nici peste o sută de ani nu ne va fi mai bine!

 

 

Castelul Kornis se află pe lista monumentelor istorice elaborată de Ministerul Culturii, dar astăzi este o ruină sufocată de gunoaie. Săptămâna trecută, Prefectura Cluj a cerut o listă cu monumen­te­le care necesită intervenţii urgente de la In­spec­toratul pentru Cul­tură din judeţ. Lista prezentată are 150 de monumente grav deteriorate, dar nici o speranţă că s-ar şi putea face ceva pentru ele în aceste vremuri de criză. Cas­te­lul a fost construit între anii 1573 şi 1593 în stil renascentist. După ce domeniul devine proprietatea familiei Kornis, în jurul anului 1673, Gáspár Kornis (1641-1683) ridi­că încă un etaj al clădirii principale. Urmaşul lui Gáspár, Zsigmond Kornis, re­novează castelul în 1680.

 

Tot el a reparat cas­telul, după ce acesta fusese deteriorat în timpul revoltei cu­ruţilor. În 1720 sunt adăugate două bastioane octogonale, este re­fă­cut turnul de la intrarea în castel, pe latura de vest, turn care mai există şi astăzi. În această perioadă are loc şi redecorarea în­că­perilor castelului cu fresce pe tavane. Sunt refăcute lucrările din lemn ale ancadramentelor ultimului etaj şi scara ornamenta­tă cu motive populare şi sunt aduse decoraţiuni din piatră de tuf vulcanic. În cel de-Al Doilea Război Mondial, o parte din castel a fost distrus. După instaurarea „puterii populare“, biblioteca, cu­prin­zând peste 9.000 de cărţi rare, a fost distrusă, iar colecţia de is­torie naturală a fost risipită. Pavilioanele au căpătat destinaţii de depozit, cămin şi şcoală culturală. O parte a zidăriei a fost re­fă­cută începând din anul 1975, Capela Kornis a fost preluată de Biserica Ortodoxă.