Home » Arte & Popcult » Sanda Nicola în dialog cu actriţa Catinca Untaru:„Sunt un copil de la care se aşteaptă multe”

Sanda Nicola în dialog cu actriţa Catinca Untaru:
„Sunt un copil de la care se aşteaptă multe”

23 Mar 2010 Sanda Nicola | 1 comentarii | 5689 vizualizari
Rating:
16 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Protagonista din filmul “The Fall” a împlinit de curând treisprezece ani. Copila care a lăsat cu gura căscată criticii de film din toată lumea spune că e fericită în România, dar simte că oamenii au dintr-odată aşteptări foarte mari de la ea. Catinca a înţeles deja că succesul aduce cu el şi multă invidie şi s-a încăierat de câteva ori în curtea şcolii cu nişte colege care i-au batjocorit munca.
 
Timp de zece ani a căutat regizorul Tarsem Singh copilul căruia să-i încredinţeze rolul principal în cel mai mare proiect al său. Trebuia să fie fată, cu ochii mari, căprui şi trişti, firavă şi să vorbească limba engleză. Catinca cea dodoloaţă, cu ochi albaştri care râd adesea, nu avea, teoretic, prea multe şanse. Cu sinceritate şi dezinvoltură, l-a determinat totuşi pe regizorul capricios să abdice de la planul său iniţial şi să o distribuie, la numai şapte ani, în rolul Alexandriei din producţia independentă “The Fall”. Filmul se difuzează în această perioada pe HBO România sub titlul “Legende pentru viaţă”, iar partenerul Catincăi este actorul american Lee Pace.


Sanda Nicola - De unde crezi că vine talentul ăsta al tău de actriţă?

Catinca Untaru - Sincer, chiar nu ştiu. Pentru că mama n-a făcut nimic în genul ăsta, bunicii nici atât, străbunicii... nici ei. Şi nici din partea tatălui nimeni nu a făcut aşa ceva. Deci chiar nu ştiu.

- Dar când ai realizat că ai forţa asta interioară?

- N-am realizat.

- Nici acum, după ce te-au lăudat critici de film din toată lumea?

- E, acuma da. După „The Fall”, când aveam... cred, nouă ani.

- Am citit multe cronici ale filmului, iar unii îl critică pe Tarsem Singh, însă toată lumea laudă prestaţia ta şi a lui Lee Pace. Tu cum vezi lucrurile astea?

- Mie îmi place foarte mult şi filmul, însă fiecare are dreptul să creadă ce vrea şi nu cred că am citit decât un singur comentariu care a fost total negativ.

- Au fost şi oameni care te-au criticat pe tine?

- O persoană de pe Internet, nici nu cred că-i mai ţin minte numele, a zis că aveam vocea prea subţire, dar aia era vocea mea atunci, ce să-i fac?

- „The Fall” s-a turnat în peste douăzeci de ţări, tu unde ai filmat prima oară?

- În Africa de Sud. Nici nu m-am gândit că o să zbor vreodată aşa departe şi a fost foarte interesant. Acolo mi-am făcut o prietenă, Ema, pe care am găsit-o anul ăsta pe Internet, pe Facebook.

- Te răsfăţau ca pe un copil sau erai tratată ca un membru al echipei?

- Eram încă un copil, dar eram importantă acolo.

- Părinţii tăi au mers cu tine?

- Mama a venit doar. Părinţii mei sunt divorţaţi.

- Pentru mama ta cum a fost experienţa asta?

- Nu ştiu, cred că genială, minunată, diferită.

- Cum sunt părinţii tăi, Catinca?

- Păi… mama este foarte apropiată de mine. Şi pe tata îl văd foarte des şi e apropiat de mine, dar mamei i-am spus totul mereu. Şi ştie tot ce fac. Uneori se mai supără, dar trece peste.

- Ce o supără pe mama?

- De exemplu, când e dezordine în cameră, asta e una dintre marile mele probleme.

- Ce muncesc părinţii tăi?

- Ştiu că amândoi sunt ingineri. Nu m-am interesat prea mult să ştiu cu ce se ocupă ei, dar ce ştiu e că mamei îi place foarte mult să facă poze şi a făcut şi un curs, iar acum se duce şi face poze, îi place mult. Tata, serviciu. El n-are un hobby.

- Ce s-a schimbat în viaţa ta după film?

- Păi... mama s-a recăsătorit acum un an, am crescut, a apărut Happy, câinele, cred că am mai mare grijă la ce fac, la ce spun de fapt, şi cam atât. Nu s-au schimbat prea multe.

- Aşteptările tale de la tine care sunt? Ce crezi că va urma după un film cu un buget atât de mare?

- Păi ştiu că o să fac o campanie legată de film şi de promovarea filmului pentru copii şi adolescenţi. O să auziţi de ea în curând ,nu dau acum detalii. Sper să joc şi în alte filme şi… Doamne ajută!

- După Africa de Sud, unde ai mai călătorit?

- În India. Acolo am stat două luni.

- Şi ţi-a plăcut?

- Păi prima oară nu prea mi-a plăcut, afară era mizerie... dar în hotel era super. Până la urmă mi-am dat seama că nu e chiar aşa cum e la prima vedere, e mult mai frumos şi mai profund.

- Ce ai învăţat acolo, ce te-a marcat?

- Că destui oameni sunt fericiţi aşa cum sunt, asta am învăţat. Că nu trebuie neapărat să fii fericit doar dacă ai bani şi dacă ai tot ce-ţi trebuie. Cred că într-un fel am învăţat să nu-i mai cer mamei atâtea jucării. Dar nu pot să zic că atunci pe moment am învăţat ceva anume, îmi dau seama în fiecare zi, din ce în ce mai mult, de ce am făcut acolo şi ce-am văzut acolo şi ce-am învăţat acolo. Şi încă nu pot să zic că am tras o concluzie neapărat.

- România cum ţi se pare?

- Păi mie îmi place foarte mult şi nu înţeleg de ce anumiţi oameni spun că e oribil, probabil nu văd ei, dar România are foarte multe lucruri de descoperit, are foarte multe lucruri interesante pe care mulţi oameni din altă parte le văd. Şi e culmea că tocmai cei de-aici nu le văd şi când ai ceva vrei altceva.

- Eşti bucuroasă că eşti născută aici, în România?

- Da, sunt. Şi sunt mândră de asta.

- Cum ai văzut tu întâmplarea asta cu actoria şi filmul?

- Nu ştiu dacă am văzut-o într-un fel anume. A fost interesant prima oară şi apoi a fost genial.

- Era o joacă pentru tine, era un vis care se împlinea, ce era?

- Da, era o joacă. Bunicii mi-au povestit că atunci când eram mai mică le-am spus că vreau să fiu actriţă ca să primesc flori, dar eu nu-mi amintesc bine.

- Te-ai schimbat mult de atunci?

- Ca fire, într-un fel. Adică da, acum gândesc mai mult, dacă e să o luăm aşa… Uneori îmi dau seama că atunci nu-mi era frică de nimic. Nu-mi făceam griji că nu fac bine ceva sau dacă se întâmplă ceva rău. Acum chiar mi-e frică de anumite chestii…

- De ce ţi-e frică acum?

- Mi-e frică să nu greşesc, să nu spun ceva aiurea...

- Simţi că oamenii au astăzi anumite aşteptări de la tine?

- Probabil că da, pentru că sunt mai mare şi atunci lumea se aşteaptă la mai mult de la mine. Atunci eram micuţă.

- Spune-mi, atunci când ai mers la casting, tu vorbeai engleză?

- Vorbesc engleză de la trei ani. Mama a chemat o profesoară de engleză acasă şi eu am învăţat jucându-mă. Deci eu n-am învăţat engleză „în caiet”. De aceea şi acum am probleme la scris în engleză, eu ştiu să vorbesc.

- Cum a reacţionat regizorul când te-a cunoscut?

- Sincer, prima dată când m-a văzut ştiu că i-a zis mamei că ea e mama celei „grase”. Asta ştiu sigur. (râde) Ţin minte că l-am văzut şi era un omuleţ micuţ, cu pantaloni portocalii care îmi cerea să-i ating picioarele. Nu ştiam atunci ca e o scenă din film şi mi s-a părut aiurea.

- Ţi-a fost vreun moment frică de el?

- De Tarsem, nu, dar în film apare un tip care ţipă foarte mult. Era un ipohondru de fapt, din spital. Omul ăla mi s-a părut odios. Când îl vedeam voiam să mă dau la o parte, voiam să nu dea în mine, părea ciudat, deşi el era de fapt un tip foarte prietenos şi călduros, dar chiar nu îl vedeam aşa şi mi-a fost frică de el.

- Dar de Lee Pace, partenerul tău din film, ţi-a plăcut?

- Ne-am împrietenit. Ţin minte că m-a desenat ca o maimuţă şi m-am enervat, şi el purta - mie mi se părea o porcărie şi o ciudăţenie - purta pantaloni şi i se vedea banda de la chiloţi. Şi atunci l-am desenat ca un elefant în chiloţi cu bandă. (râde)

- Ai idee cam câte fete te invidiază pentru că eşti prietenă cu Lee Pace?

- Nu. Eu nici n-am văzut vreun alt film cu el.

- Catinca, ce înseamnă pentru tine succesul?

- Înseamnă să reuşeşti. Nu cred că am o definiţie anume pentru el… Înseamnă să faci ceva cum trebuie şi să fii apreciat pentru asta, şi cam atât, cred.

- Şi crezi că te-ai întâlnit deja cu succesul?

- Într-un fel da, într-un fel nu. Adică da, am făcut ce am făcut şi am făcut bine şi lumea mă apreciază, dar nu toată lumea. M-am întâlnit cu succesul, dar nu în cea mai mare formă posibilă.

- Ţi s-a spus ce presupune celebritatea?

- Ţin minte că mi-a spus mama la un moment dat că, dacă vreau să reuşesc să fac ceva, trebuie să mă ţin de un lucru şi asta e o problemă a mea că nu termin ceea ce încep.

- Dar ai numai 13 ani, ce ai început şi n-ai terminat?

- De exemplu, dacă mă apuc de un desen şi mă plictisesc, îl las acolo şi gata. Mă plictisesc.

- De actorie crezi că o să te plictiseşti vreodată?

- Sincer, nu cred. Nu ştiu.

- Crezi că la un moment dat o să te tenteze să regizezi un film?

- De multe ori mă gândesc cum ar arăta ceva anume într-un film, dar nu m-am gândit neapărat că aş vrea să fac. Dar mă gândesc mult cum ar arăta sau cum ar fi.

- În momentul în care ai vizionat cap coadă „The Fall”, arăta aşa cum ţi-ai imaginat tu?

- Nu mi-am imaginat că ar arăta cumva. Nu am stat să mă gândesc cum o să arate, cum o să fie. Atunci chiar n-am stat să mă gândesc, eu filmam şi aşteptam să mă joc. Ţin minte că prima dată când l-am văzut, în Berlin, eu am fost singura care râdea în sală la anumite scene. Numai râsul meu se auzea. Şi când am ajuns în America mi-a fost frică de faptul că o să mă bufnească din nou râsul. Şi când am văzut că lumea râde la anumite lucruri m-am relaxat şi m-am bucurat.

- De ce crezi că publicul din Germania nu a râs?

- Nu ştiu, erau oameni ciudaţi, oameni-palton. Oameni drepţi. Băţoşi, scorţoşi aşa. Oameni-palton.

- Crezi că simţul umorului nu e chiar pentru oricine?

- Nu e pentru germani, de asta sunt sigură. Sau cel puţin nu pentru cei din Berlin, de la festivalul de atunci.

- Foarte mulţi oameni au o surpriză când se văd pe ecran, nu se recunosc. Cum a fost în cazul tău?

- Singurul lucru a fost ciudat când mi-am auzit vocea, pentru că eu ştiu sigur că mă aud altfel, o aud mult mai groasă decât e. Şi atunci când mi-am auzit prima dată vocea într-un reportofon cred m-am speriat. Era aşa piţigăiată, era ciudat.

- Colegii tăi de şcoală au văzut filmul?

- Da, şi am probleme cu asta. Am câţiva prieteni, nu mulţi, care sunt fericiţi pentru mine şi chiar se bucură, dar majoritatea de prima oară de când m-au văzut au zis „a jucat într-un film, trebuie să fie sclifosită, nu-mi place de ea”. Acum am probleme la şcoală şi nu pot să zic că viaţa mea e perfectă acolo. În ora de desen, de exemplu, doamna profesoară a întrebat odată „ce filme vă plac?” şi fetele au început să sară, să facă glume pe seama mea. Eu chiar nu le zic nimic care să stârnească reacţiile lor... Sunt foarte mulţi colegi care chiar nu mă agreează şi care nu mă văd aşa cum sunt. Dacă ar încerca măcar să vadă cine sunt, şi-ar da seama.

- Dar eşti conştientă că invidia vine la pachet cu succesul?

- Da, sunt conştientă de asta, dar de multe ori mi-am pus problema de ce e atât de rău? Adică mi-am dat seama că o să se întâmple şi ceva de genul ăsta la un moment dat, ştiam că nu pot să evit asta şi că o să existe şi oameni care nu vor să fie fericiţi pentru mine, că nu este posibil să fie totul roz şi învelit în hârtie creponată. Doar că nu m-am gândit că o să se ajungă într-un punct în care să ţi se dea şuturi pe hol şi să te învineţeşti la picioare. Chiar la asta nu m-am gândit... Şi să încerci şi tu acelaşi lucru şi să cazi pe spate în hohote de râs. (râde) Am o filmare înregistrată în pauze la şcoală cu mine încercând să ripostez şi căzând pe spate ca un bolovan, ca şi cum aş fi alunecat pe o coajă de banană cu un ditamai ghiozdanul.

- Toate astea ţi s-au întâmplat după ce ai făcut filmul?

- După film am primit porecla de „Diva” şi „Vedeta”. Şi mereu spune câte cineva să mi se aducă covorul roşu, iar eu zic că-l vreau verde.

- Crezi că există în tot ce ţi s-a întâmplat până acum şi o capcană?

- Nu ştiu, mi-e frică doar de faptul că vor comenta iar şi iarăşi o să cad ca pe o coajă de banană. De altceva nu cred că mi-e frică.

- Ai încredere în tine?

- Nu am mereu cea mai mare încredere în mine şi îmi doresc să cred mai mult în ce pot să fac. Mai cred în cei care mă ajută şi mă susţin. Ajunge o singură persoană în spatele meu şi am spatele acoperit. Mă bucur că familia are încredere în mine.

- Cu regizorul Tarsem Singh mai ţii legătura?

- L-am mai sunat de ziua lui, niciodată nu răspunde, dar după aceea sună el. De fiecare dată când vorbesc cu el mă întreabă câţi ani am. Sunt curioasă oare nu poate omul ăsta să-şi noteze undeva: „Catinca are 13 ani acum”. (râde)

- Ţi-e dor de lumea aia şi de momentele de-atunci?

- Da, îmi este. E un dor care ştiu că o să se împlinească la un moment dat şi nu e genul ăla de dor pe care să-l aştept să număr zilele până vine. E genul de dor în care mai vrei o dată, îţi doreşti mult şi aştepţi cuminte, fără să numeri zilele.

- Te-ai gândit să pleci şi să trăieşti în altă ţară?

- M-am gândit cum ar fi să stau în altă parte, doar că nu cred că aş putea să rezist pentru că am tot ce-mi trebuie aici. Şi m-am obişnuit şi ştiu unde să mă duc la colţ să iau o pâine, de exemplu. Sunt bine aici. Nu cred că în altă parte m-aş simţi mai bine chiar dacă aş avea mai multe şanse să fiu mai cunoscută, să ajung la mai mult succes. Mai bine trăiesc aici fericită pentru că ştiu că dacă cineva vrea neapărat să joc intr-un film şi îşi doreşte asta, o să mă cheme de oriunde aş sta.

- Tu simţi că oamenii din jur, societatea, publicul aşteaptă de la tine să faci din nou ceva important?

- Da, simt că lumea aşteaptă să fac ceva şi nu fac nimic şi uneori mă gândesc destul de mult ce să le zic oamenilor care mă întreabă „ce mai faci, ce vrei să faci, unde vrei să te duci, cum o să faci?”. Sunt un copil de la care se aşteaptă multe, nu mai sunt un copil normal.

- Ce ai vrea să se schimbe în România?

- Pe oamenii care scuipă gumă pe stradă, cei care nu se bucură de ce au, care nu ştiu să aprecieze nimic şi pe aia care sunt răutăcioşi cu mine… pe ei aş vrea să-i trimit undeva, în Trinidad-Tobago.

- Ai început să ai problemele inerente ale vârstei? Ţii cură de slăbire, vrei să fii subţire precum vrejul de fasole?

- Cură de slăbire? Nu. Mie imi plac mult cartofii prăjiţi. Reţine două cuvinte: cartofi prăjiţi. (râde) Nu e important să fiu slabă, ci să nu fiu obeză. Important e să fii sănătos.

- Eşti un copil fericit, Catinca?

- Da, sunt un copil foarte fericit. În afară de răutăţile de la şcoală sunt un copil tare fericit.
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
adicva65 24-Mar-2010 15:02
Bun articol, un copil de exceptie
Iată un copil de excepţie. Cât de matura în gândire e Catinca şi cât de patriotă. Bravo Catinca. Sunt şi eu mândru că sunt român şi ca un copil asa ca tine gândeşte profund. Îţi recomand să citeşti ceva de Cris Simion, la care, când avea 18 ani am participat şi eu la lansarea celui de-al doilea ei roman.
Să o ţi tot aşa.
Felicitări pentru minunatul interviu.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ARTE & POPCULT
 
CELE MAI