Rukmini Callimachi: “N-am fost considerată româncă pentru că n-am mâncat salam cu soia”

Am realizat în 2008 o serie de reportaje despre abuzurile la care sunt supuşi copii din vestul Africii chiar de propriii părinţi. Africa de Vest este cea mai săracă regiune a Africii, continentul cu cele mai grele condiţii de trai. Primul articol a fost despre copiii proveniţi din satele din vestul Africii, trimişi de propriii părinţi să cerşească pe străzile Dakarului, capitala ţării. Al doilea articol s-a ocupat de problema copiilor care muncesc în minele de aur din regiune, cot la cot cu adulţii. În vestul Africii sunt puţine şcoli, iar acolo unde există, copiii au acces la educaţie până la vârsta de 12 ani. După aceea sunt nevoiţi să facă ceva, iar de multe ori ajung în minele de aur, cu acordul propriilor familii. Cel de-al treilea reportaj a prezentat situaţia fetiţelor din familiile sărace, care sunt trimise ca servitoare în casele familiilor înstărite. Ceea ce e interesant e că, în toate cele trei cazuri, familiile copiilor consideră că le fac acestora un serviciu. În primul caz, deoarece copiii au şansa să crească în capitala Senegalului, un loc cu mai multe oportunităţi, în cel de-al doilea pentru că pot câştiga nişte bani, iar în cel din urmă deoarece consideră că traiul într-o familie bogată este mai bun decât ceea ce pot oferi ei.

 

 

 

Am debutat în presă ca jurnalist liber profesionist, iar momentul care m-a propulsat a fost cutremurul din Gujarat, India, petrecut în 2001. Mă aflam atunci în India şi am acoperit evenimentul pentru “Time Magazine”. M-am întors apoi în Statele Unite, unde m-am angajat ca reporter la “Daily Herald” din Chicago. În 2003 am devenit corespondent Associated Press (AP), lucrând iniţial în Portland, Oregon. În 2005, după Uraganul Katrina, s-a făcut o listă cu jurnaliştii care doreau să meargă în New Orleans şi, deşi nu aveam foarte multă experienţă, m-am înscris şi eu, fiind acceptată. Trei luni am locuit într-un hotel, neexistând nici un alt loc unde puteam să stau. Din 2006 sunt corespondent AP pentru Africa de Vest.

 

Am revenit în România prima dată în 1995, iar ce m-a deranjat cel mai tare a fost că nu am fost privită ca româncă, pentru că nu mâncasem salam cu soia şi pentru că mă îmbrăcam cu haine din Statele Unite. Eu şi mama am adus-o pe bunica în România, pentru că era mai uşor să avem grijă de ea aici. În perioada următoare am călătorit în ţară aproape în fiecare vară, în vacanţe. Ultima oară am venit în România anul acesta, de Sărbătorile de Paşti, în condiţiile în care nu mai fusesem aici din 2003. În noaptea de Înviere, am fost şi am luat lumină de la Biserica Sfântul Pantelimon de lângă Foişorul de Foc, apoi am mâncat sarmale, cozonac şi salată de boeuf.

 

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost că foarte multe firme americane şi-au făcut reprezentanţe în România, ceea ce arată că România a devenit un mediu propice în care să-şi desfăşoare activitatea. Dacă în 1995 atrăgeam atenţia prin faptul că aveam haine occidentale, acum am fost mai prost îmbrăcată decât alte femei de pe stradă.

 

A părăsit România în 1979, pe când avea cinci ani, cu destinaţia Elveţia. Pentru a nu bate la ochi că familia ei voia să fugă din ţară, a plecat în primă fază însoţită doar de mama şi bunica ei. Tatăl ei le-a urmat abia peste un an şi jumătate, familia primind azil politic în Ţara Cantoanelor. S-au mutat apoi în Statele Unite, pe când Rukmini Callimachi avea 10 ani. De-abia la vârsta majoratului a primit cetăţenie americană.

 

 

A studiat engleza la Universitatea Darmouth din statul american New Hapshire, de unde şi-a luat licenţa în 1995. Îşi dorea atunci să devină o poetesă, spre disperarea familiei, care o avertizau că va ajunge să fie şomeră toată viaţa. De altfel, poeziile ei au apărut de-a lungul timpului în peste 20 de publicaţii. Între 1997 şi 2000 a urmat un masterat în lingvistică la Oxford, în Marea Britanie, în cadrul căruia a studiat şi sanscrita. Din 2003 este corespondent pentru agenţia de ştiri Associated Press. În prezent locuieşte şi munceşte în Africa, ocupându-se de evenimentele din vestul continentului negru.

 

Trecută în certificatul de naştere drept Rukmini Sichitu, ea a decis la 16 ani să revină la numele familiei de domnitori fanarioţi din Moldova, pe care l-a purtat prinţesa Callimachi, căsătorită cu fratele bunicii sale. Rezonanţele hinduse ale prenumelui jurnalistei se datorează pasiunii pentru India a bunicilor ei, precum şi naşei sale de botez, originare din India. Decizia de a prelua numele de Callimachi a reprezentat o încercare de a-şi crea o identitate disctinctă, după ce părinţii ei divorţaseră şi se recăsătoriseră, a mărturisit ea pentru Cotidianul. În plus, prinţesa Callimachi a fost un etalon de politeţe şi bună creştere în cadrul educaţiei pe care a primit-o. “Mi se spunea să mănânc într-un anumit fel, pentru că şi prinţesa Callimachi mâncase la fel”, se amuză Rukmini.

 

21 de femei tari pentru secolul XXI
Nu le găseşti în paginile tabloidelor, nu-şi fac un titlu de glorie sau un accelerator de carieră din relaţia cu X şi cu Y, iar presa alege să le treacă adesea într-un con de umbră, optând pentru vedete de carton şi poveşti de amor bulevardiere. Sunt prea puţin glossy pentru revistele de profil şi prea serioase pentru a monopoliza noul prime time al mondenităţii. Cotidianul merge pe mâna lor, alegând 21 de femei de esenţă tare, puternice deopotrivă prin cariera şi biografia care le transformă în modele de succes. Odată ce ai aplicat „Cherchez la femme!“, ies la iveală femei care au schimbat faţa României, fie ea aceea politică, socială sau culturală.