Home » Home » Interviu » Rui Zink: “Fotbaliştii de azi, din România, pot juca şi pot câştiga bani pentru că Hagi s-a retras”

Rui Zink: “Fotbaliştii de azi, din România, pot juca şi pot câştiga bani pentru că Hagi s-a retras”

01 Iul 2009 Eugen Istodor | 0 comentarii | 1040 vizualizari
Rating:
8 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Profesor de literatură la universitate, un timp karatist, prozator şi locuitor al Lisabonei. La Curtea Veche cu “Banca de rezerve”, la Humanitas, prin “Cititorul din peşteră”.
 
Rui Zink
Rui Zink
Există asemănări între ficţiune şi karate?
Scopul amândurora, pentru mine cel puţin, este să transforme ceva artificial în ceva natural. Ficţiunea şi karatele sunt ambele artificiale. Nu vrei să loveşti pe cineva în cap. E greu să faci anumite lovituri de karate. Şi foarte nefiresc totodată. Trebuie să te antrenezi până când ceea ce este artificial va părea natural. În karate devii bun atunci când loviturile pe care le aplici vin firesc, fără probleme.

Când dai o lovitură mortală în ficţiune, atât timp cât în karate n-o s-o faci niciodată?
În ficţiune nu sunt Bruce Lee, sunt Muhamad Ali. Înţep ca o albină şi dansez ca un fluture. Ficţiunea pentru mine este un obiect. Un obiect format din mici albine care împreună compun o formă. Dacă artistul este bun, atunci forma se va mişca asemenea unui roi. Roiul te poate ataca cu umor şi ironie, dar poate şi să facă dragoste cu tine, ca o frumoasă sclavă sexuală. Textul poate să înţepe ca o albină şi să-ţi inoculeze otrava, sau poate să fie tandru. Îmi place acest amestec. Eu am doua metode. Mai întâi înţep cititorul şi îi inoculez otrava în sânge, iar apoi îi ofer un masaj relaxant. Ori pot face invers, mai întâi îi fac masaj şi apoi îl înţep, atunci când nu se aşteaptă. Asta e tehnica mea. Primele 60 de pagini sunt ca un masaj tandru, relaxant pentru cititor (sau mai bine zis pentru cititoare, astăzi ne citesc mai mult femeile), apoi îl înţep şi sper să-l aduc, de-a lungul a 200 de pagini, într-un purgatoriu întunecat. La sfârşit sper să-i pot oferi din nou un masaj relaxant.
Încerc să urmez, la fel ca toată lumea, modelul Isus Christos. Nu sunt creştin, dar îmi place modelul Isus Christos, care constă în faptul că mori, iar apoi învii.

Cărţile bune, cele care m-au mişcat, cele care m-au transformat într-o altă persoană, au făcut asta, m-au doborât, iar apoi m-au ridicat. Sunt acele cărţi care te salvează în ultima clipă, ca într-un film american. Acestea sunt minunile ficţiunii; poţi sta sub apă o oră întreagă, iar apoi cineva vine, îţi face masaj cardiac şi te salvează. Eu cred în reînviere.

Dar nu crezi în Dumnezeu.
Nu. Nici el nu crede în mine şi atunci e mai cinstit aşa.

Poţi scrie doar după reguli?
Dacă vă puteţi gândi la un cuvânt care conţine şi da, şi nu, atunci ăsta l-aş zice. Orice scriitor trebuie să meargă la şcoala de scriitori. Iar la şcoală trebuie să te descurci pe cont propriu. Trebuie să citeşti mult şi să copiezi mult. Ca să fii creativ, trebuie să plagiezi mult. Mai întâi copiezi şi apoi devii creativ. Înveţi prin vocile altora. Îţi alegi nişte maeştri şi începi să cânţi ca ei, iar la sfârşit ajungi să cânţi cu vocea ta, sau nu. Scopul este să-ţi creezi propria voce, însă iniţial trebuie să înveţi structura. Ca să fii liber, mai întâi trebuie să-ţi stabileşti propria închisoare. Sunt două mişcări în ceea ce-i priveşte pe maeştri: mai întâi trebuie să înveţi de la ei şi apoi trebuie să le zici “duceţi-vă dracu’!”. Aşa ar trebui să facă şi copiii cu părinţii lor. Vreau să fiu ascultat de copiii mei, dar mai vreau ca într-o zi ei să-mi spună “du-te dracu’, tată!”.

Ce scriitori îţi sunt pe plac?
Scriitorii care îmi plac sunt aceia care pot folosi cuvinte pentru a exprima ceea ce nu se poate spune în cuvinte. Cred că scriitorii nu trebuie să caute tăcerea, ar fi stupid. Cei care caută tacerea sunt poeţii.

Şi ce scriitori ai trimis la dracu'?
Foarte mulţi. Cervantes, Borges, Shakespeare, Italo Calvino, Kurt Vonnegut, foarte mulţi. Asta pentru că sunt norocos, am foarte mulţi părinţi. Mulţi scriitori au fost atât de buni cu mine încât s-au sculat din mormânt şi m-au învăţat despre arta lor. Mult timp m-au învăţat, iar eu am fost ca un prinţ răsfăţat. Când aveam 10 ani a venit la mine Jules Vernes şi m-a învăţat despre SF şi, într-un fel, mi-a vorbit despre prezent. Apoi a venit la mine Flaubert şi mi-a explicat că nu poţi înţelege cu mintea ta ceea ce se întâmplă în mintea unei femei. Apoi a mai venit şi un epileptic rus, cam ciudat, Feodor D., îi zic aşa pentru că sună ca numele unui cântăreţ de rap. Şi el s-a ridicat din mormânt ca să mă înveţe două lucruri: cum să joc poker şi cum să ating ceva ce nu există încă în sufletul unui om. Şi m-a mai învăţat ceva, în “Crimă şi pedeapsă”, m-a învăţat că trebuie să ai răbdare atunci când fata pe care o iubeşti nu e încă îndrăgostită de tine.

N-ai murit de ciudă că toţi au scris înaintea ta?
Ba da. Acum nu-i mai trimit la dracu’, pentru că am 48 de ani, şi nu mai sunt un adolescent. Am încă o piele frumoasă, însă e aşa doar de la Botox. De exemplu, fotbaliştii de azi, din România, pot juca şi pot câştiga bani pentru că Hagi s-a retras. Iar Figo a putut deveni fotbalist pentru că s-a retras Eusebio. Fotbaliştii sunt foarte de treabă, chiar şi atunci când sunt nişte genii ca Hagi, ca Maradona, tot îmbătrânesc şi se retrag, şi încă foarte devreme, pe la 35 de ani. Mi-ar fi plăcut ca Cervantes să fi îmbătrânit şi el la 35 de ani. Însă el nu s-a retras niciodată şi continuă să joace pentru totdeauna. Şi asta e foarte greu pentru un tânăr scriitor. Şi ştiu că nu voi reuşi niciodată să ajung nici măcar până la glezna acestuia. Cred că orice scriitor care nu este complet idiot îşi dă seama de asta. Însă eu pot să introduc telefoane mobile în cărţile mele. Shakespeare nu are telefoane mobile în piesele lui. Eu pot vorbi despre cum este dragostea astăzi, iar Camões nu poate. Nu am vocea lor, însă pot vorbi despre secolul XXI mai bine decât o pot face ei. De-asta pot să scriu. Pentru că pot vorbi despre părţi ale minţii umane şi ale realităţii umane care nu existau în secolele XVI şi XVIII sau XIX.

 

Limba în care este scrisă o ficţiune impune anumite limite?
Toate limbile au limitele lor. Limba este ceva ce separă, este opusul muzicii şi al dansului. Limba creează identităţi naţionale. Cred că portugheza este o limbă puternică, şi sunt sigur că şi voi credeţi că româna este o limbă puternică.

Mă refeream la limbajul personal, nu la o anumită limbă, cum ar fi portugheza sau româna.
Nu pot să scriu ca aceia pe care îi admir. Îi admir pe Faulkner, pe Lobo Antunes, sunt scriitori pe care îi admir pentru inteligenţa lor, pentru vocabularul bogat, pentru capacitatea de a crea o anumită muzică. Dar eu sunt prizonierul propriului corp. Mi-ar plăcea foarte mult să am mintea lui Einstein şi corpul Angelinei Jolie. Dar e aşa. Iar atunci când începi să scrii trebuie să fii conştient de ceea ce eşti. Cu toţii avem limite. Trebuie ca mai întâi să ne conştientizăm limitele, iar apoi să le transformam în calităţi. Trebuie să construim o armă din slăbiciunile noastre.

Eu aşa fac ca să scriu. Am aflat foarte devreme că aveam probleme de comunicare. Uneori se întâmplă să dai raspunsul greşit sau să nu găseşti momentul potrivit sau să ai un ton greşit. Şi sarcina artistului este aceea de a transforma aceste slăbiciuni în avantaje. Dacă un artist vrea să fie ca toată lumea se va izbi de un zid. Şi eu am făcut asta când am fost tânăr, am încercat să-mi imit maeştrii. Într-o zi realizezi că nu acesta e drumul. Într-un fel, eu am reacţionat ca o fată grasă care ţine regim şi ia pastile ca să fie slabă ca o păpuşă Barbie, iar într-o zi fata îşi dă seama că, dacă vrea să fie fericită, nu trebuie să-şi mai dorească să arate ca o Barbie. Şi atunci decide să scoată ce e mai bun din ceea ce are ea de oferit. Asta nu e ceva specific pentru artişti, ci pentru oameni în general, este o cheie către fericire.

Când conştientizezi toate aceste limite ce mai poate să urmeze? Sinuciderea?
Nu am înţeles întrebarea. Puteţi repeta?

Se zice despre Hemingway că, în momentul în care a conştientizat limitele limbajului şi că atâta poate să scrie şi că nu poate merge mai departe, s-a sinucis.
Nu, nu e adevărat. S-a sinucis pentru că era bătrân şi impotent. Nu confundaţi lucrurile. El a scris zeci de cărţi bune. Aţi înţeles greşit. Nu e un semn de disperare dacă te sinucizi când eşti bătrân şi nimeni nu mai vrea să facă sex cu tine. Nu cred că astea sunt limitele. În schimb, cred că întotdeauna va trebui să faci faţă limitelor tale. Puteţi să vă gândiţi la asta ca la un film kitsch, în care un tip devine paraplegic şi trece prin momente de coşmar, şi în cele din urmă învaţă să scoată ce e mai bun din asta - un film cum este “Piciorul meu stâng”. E o metaforă foarte bună pentru ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Ca artist, chiar nu-mi pasă, eu îi urăsc pe scriitorii care susţin că literatura este cel mai important lucru în viaţă pentru ei. Eu nu vreau să fiu în preajma unor asemenea oameni, pentru că sunt potenţiali psihopaţi, potenţiali criminali în serie. Eu vreau să am în preajmă oameni care cred că viaţa va fi întotdeauna mult mai interesantă decât arta şi literatura. Aceasta este etica de la care pornesc. Poate de-aceea nu am avut niciodată teama de a scrie, de asta sunt aşa prolific. Nu mi-a fost niciodată teamă. Am aşteptat răbdător, asemenea unui pescar, momentul în care povestea îmi va veni în faţă sau va ieşi din interiorul meu. Sunt de fapt un observator, un voyeur, ca şi în viaţa reală.

Ceea ce se întâmplă de fapt este că pentru mult timp sunt un scriitor care nu scrie. Aştept, cu un pahar de vin sau de apă în faţă, şi asist la dialogul dintre realitate şi inconştientul meu, sau partea ascunsă din mine. Şi privesc. Şi după câteva luni notez ceea ce am putut să înţeleg din acest dialog dintre inconştient şi realitate. Aleg un moment anume, şi îl scriu foarte repede, în câteva luni. Apoi îmi reiau viaţa mea obişnuită, gătesc, am grijă de copii, şi după încă câteva luni, recitesc ceea ce am scris. Scriitorii serioşi întotdeauna recitesc ce-au scris. Cei tineri doar scriu. Sarcina cea mai importantă o ai de fapt atunci când rescrii. Eşti ca un chirurg, ai în faţă un corp plin de cusături şi scopul este ca tu să deghizezi cusăturile, astfel încât cititorul să vadă doar o suprafaţă lină şi să simtă doar ritmul poveştii, şi nu ritmul în care tu ai scris povestea.

Nu te temi de viaţă, nu te temi de faptul că Lisabona o să te absoarbă într-o zi şi n-o să te mai întorci la rescriere?
Ce întrebare prostească! Eu nu sunt genul ăsta de scriitor! Dacă am chef de scris o pot face oriunde, pot să scriu cu lume în jurul meu, pot scrie la o cafenea, pot scrie acasă.

Şi accept faptul că există mai multe tipuri de oameni. Însă nu prea înţeleg tipul de scriitor care se retrage singur, într-o cabană, ca să aibă linişte. Eu nici măcar n-am nevoie de căşti. Şi asta o deranjează de pildă pe soţia mea, pentru că dacă am chef de scris mă decuplez total de la ce se întâmplă în jurul meu. Însă asta nu durează foarte multe ore. Dacă poţi să scrii două ore pe zi, e suficient. După asta începi să scrii prostii. Momentele în care am scris cel mai puţin sunt cele în care nu aveam nimic de făcut, mă plictiseam şi mă uitam la televizor. Am învăţat să-mi înţeleg corpul. Corpul e ca o mare, ca valurile. Uneori pur şi simplu n-am chef, mintea mi-e goală, e un vid de idei şi de cuvinte, e de fapt un vid de energie. Iar uneori mă simt de parcă aş fi deasupra lumii. Am învăţat să aştept. Am învăţat să lucrez câte puţin în fiecare zi. Picasso spunea că inspiraţia există, însă îl prinde întotdeauna în timp ce munceşte. Cred că poeţii pot aştepta să le vină inspiraţia, iar scriitorii pot să aştepte şi ei, însă la birou. Eu stau la birou în fiecare zi, lucrez câte puţin, dar nu forţez lucrurile.

Când eşti profesor? După ce ţi-ai golit creierul?
Nu. Întotdeauna. Chiar şi acum, aici, cu voi. Eu nu-i învăţ pe scriitorii tineri să devina scriitori profesionişti. Nu e bine pentru sănătate.

Dar atunci ce-i înveţi?
Îi învăţ de toate. Sunt un soi de guru indiano-portughez. Îi învăţ literatură, editare de text, scris, citit. Astea sunt domeniile mele. Îmi mai place şi semiotica, este foarte interesantă pentru cititori şi scriitori, pentru că nu citeşti numai cărţi, ci şi clădiri, feţe şi situaţii umane. Putem folosi conceptul de citire pentru a-l transforma într-un sistem elastic, dinamic. Poate deveni un lasou, un cauciuc. Este un mod de a organiza realitatea. Eu, de exemplu, plec de la ideea că mintea mea e ca un lasou, e foarte versatilă, foarte adaptabilă. Cred că în arta portugheză, ca şi în cea românească, trebuie să fii un pic cameleonic.

E foarte bine să fii cameleonic atunci când faci dragoste. Cred că bărbaţii care eşuează în pat se gândesc la ei înşişi ca fiind doar propriul lor corp, însă de fapt atunci când faci dragoste ai un dialog cu celălalt. Corpul celuilalt vorbeşte o altă limbă.Cum te cheamă pe tine?

Eugen.
Deci limba ta e eugeniana. Să presupunem că eşti cu o fată pe care o cheamă Dimitra, sau Maria. Ea va vorbi marianeza. Deci tu va trebui să înveţi limba ei, şi ea să înveţe limba ta. Şi în asta constă să faci dragoste cu cineva, în acest tip de “negociere”. Pentru că nimeni nu se pricepe să facă dragoste. Ai putea să ştii să faci dragoste cu Maria, şi nu cu Dimitra, sau invers. Cu cât eşti mai deschis la minte şi mai dispus să asculţi limba celuilalt, cu atât va fi mai uşor.

Dacă eşti foarte concentrat pe faptul că trebuie să ai o erecţie, atunci nu o să ai o erecţie. Este la fel şi în cazul scriitorilor. Dacă încerci să fii imaginativ, nu vei reuşi. Eu le spun uneori studenţilor să nu încerce să fie imaginativi. Trebuie să fii imaginativ cumva în pofida ta, şi nu pentru că ai făcut mari eforturi.

Eu îi învăţ pe studenţii mei să devină mari cititori.

Ieri a fost ziua mea de naştere şi am primit un SMS foarte drăguţ de la un student al meu. Mi-a fost student mai mulţi ani la rând, la diferite materii, deşi mie mi se pare că de fapt e vorba întotdeauna de aceeaşi materie. Într-o zi a venit la mine, mi-a spus că urmează să termine facultatea şi că nu ne vom mai vedea mulţi ani de-atunci încolo. L-am întrebat de ce şi dacă urma să se mute la 200 de kilometri distanţă. A spus că nu, dar că voia să se facă preot. Am fost foarte dezamăgit, era un puşti care arăta foarte bine, şi fetele l-ar fi meritat. Ar fi făcut un serviciu mai mare lui Dumnezeu dacă ar fi rămas disponibil pentru fete decât ca preot catolic. Oricum, mi-a trimis un SMS foarte, foarte drăgut ieri şi cred că sunt cam 5 sau 6 ani de când nu ne-am văzut.

Ce cărţi n-ai citit şi n-o să citeşti niciodată? Sau autori importanţi?
În primul rând, sunt foarte mulţi autori români pe care simt acum că va trebui să-i citesc. Asta se întâmplă întotdeauna când inviţi un scriitor străin, ştii că va deveni un cititor al literaturii tale naţionale, chiar dacă n-a fost unul până în momentul respectiv. Eu voi citi acum scriitorii despre care am aflat de la colegii români. În rest, nu am citit încă “Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann, nu am citit încă în întregime Proust, “În căutarea timpului pierdut”, nu am citit multe, nu am citit “Eneida”, deşi aş putea să mă prefac foarte bine că am citit-o. Sunt foarte multe cărţi bune care mă aşteaptă. Nu poţi să citeşti totul. Partea proastă, atunci când eşti scriitor, e că devii din ce în ce mai puţin cititor. Scrisul ia timp, şi atunci îţi rămâne mai puţin timp pentru citit. Literatura e fără sfârşit şi ştiu că cei pe care i-am citit sunt doar câţiva din marele ocean de scriitori.

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI