Home » Arte & Popcult » Carte » Romancierul Antonio Lobo Antunes: “Politicienii iubesc omenirea, nu indivizii în sine. Mi-e teamă de ei şi de faptul că fiii şi fiicele lor tot politicieni vor fi”

Romancierul Antonio Lobo Antunes: “Politicienii iubesc omenirea, nu indivizii în sine. Mi-e teamă de ei şi de faptul că fiii şi fiicele lor tot politicieni vor fi”

05 Mai 2009 Alina Purcaru | 0 comentarii | 2688 vizualizari
Rating:
12 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Celebrul autor al “Manualului inchizitorilor”, Antonio Lobo Antunes, e prezent la Bucureşti pentru a-şi lansa romanul “Ordinea naturală a lucrurilor” (Editura Humanitas Fiction, trad. Micaela Ghiţescu). Pentru cotidianul.ro a povestit despre modestia şi eforturile cu care se face literatura, neîncrederea în psihiatri, despre generozitatea femeilor şi temerile bărbaţilor, despre Saramago, dar şi despre bucuria de a trăi lângă mare.
 
Antonio Lobo Antunes
Antonio Lobo Antunes
După o întreagă carieră de scris, e vreo carte pe care nu aţi reuşit s-o terminaţi?
Da, lucrez acum la o carte. Acum cinci-şase luni am terminat una. Am început să scriu apoi… nici nu ştiu dacă e o carte. Am început s-o scriu acum trei sau patru săptămâni, aşa că nu ştiu ce e. A fost dificil să încep, cum călătoresc foarte mult, deci nu ştiu ce va fi.

Care dintre romanele dumneavoastră a fost cel mai greu de scris?
Nici nu ştiu. Mi se pare că e foarte greu să scrii, în general, aşa că… Devine din ce în ce mai dificil, pentru că eşti de fiecare dată un începător şi vei rămâne întotdeauna un începător, aşa că fiecare carte e de fapt prima carte. Şi înţelegi că nu ştii nimic despre scris. Nu ştii nimic. Ce vrei? Vrei să schimbi arta de a scrie, dar probabil că sunt nenumărate moduri în care se poate face asta. Nu vreau să spun poveşti, nu vreau să scriu romane, vreau doar să pun viaţa întreagă între copertele unei cărţi. Nici nu cred că acele cărţi sunt romane sau altceva, nici măcar nu ştiu ce sunt. Ştii, în momentele bune, mâna ta face asta, nu creierul. Nu e dificil să scrii, e greu să corectezi. E de fapt vorba de muncă şi de a rămâne umil. Fără asta nu e nimic: trebuie să fii pur şi simplu foarte umil în faţa materialului cu care lucrezi pentru că nu ştii nimic. Şi la început, distanţa dintre emoţie şi de felul în care ai redat-o pe hârtie e atât de mare, că trebuie pur şi simplu să munceşti, să munceşti şi să tot munceşti până ajungi unde trebuie.

Ăsta ar fi sfatul pe care i l-aţi da unui scriitor tânăr?
Nu ştiu ce e un scriitor şi nu ştiu ce e un om tânăr. Sunt un fel de cocktail. Tatăl meu era fiul unui brazilian şi al unei nemţoaice, mama e portugheză, iar eu am fost educat în Lisabona de partea braziliană, mai precis în tradiţia din nordul Braziliei, Amazonia. E foarte dificil pentru mine. În familia noastră erau oameni de toate culorile. Aşa că vârsta, culoarea pielii, naţionalitatea sunt noţiuni care-mi sunt indiferente. Ce importanţă are că eşti român, spaniol sau portughez? Problemele sunt mereu aceleaşi. Iar dacă un tânăr scriitor - orice ar însemna asta - are nevoie de sfaturi, atunci nu e un scriitor. Eu n-am acceptat niciodată nici un sfat.

Dar presupun că au fost scriitori pe care i-aţi admirat sau care v-au influenţat…
Da, dar trebuie să scrii împotriva scriitorilor pe care îi admiri. Trebuie s-o faci mai bine. Trebuie să scrii împotriva lui Tolstoi, împotriva lui Gogol, nu contează cine e acel scriitor. E singura modalitate şi trebuie să-ţi găseşti propria voce. Fiecare femeie e prima femeie, fiecare bărbat e primul bărbat. Eşti unic, iar experienţa ta de viaţă e unică. Deci trebuie să-ţi rămâi credincios ţie şi onoarei de a fi viu. O onoare uriaşă. Problema e, mai ales la început, să te eliberezi de toate acele influenţe şi e dificil. Am trecut şi eu prin asta: am început să scriu la cinci-şase ani şi mi-am spus mereu: nu e asta, nu asta vreau. E o ucenicie foarte lungă care poate dura până mori.

Ce vă doriţi acum ca scriitor, pentru romanele dumneavoastră?
Nu vreau nimic. Am fost foarte norocos. Am avut tot ce şi-ar putea dori un scriitor: toate aceste premii, traduceri… La început negociezi: vreau să termin cartea asta! Apoi urmează alta şi altele. Problema e că nu ştii dacă aceea va fi ultima carte pe care o vei scrie sau dacă vei mai putea să scrii o alta. Cărţile vin din zone diferite ale tale, din locuri pe care nu le cunoşti. La început obişnuiam să scriu după un plan, acum am renunţat. Nu am nimic, sunt într-atât de sărac!

Aş vrea să vorbim puţin şi despre “Ordinea naturală a lucrurilor”.
Nu-mi amintesc această carte. Nu-mi amintesc nici un roman.

Cum aşa?
După ce termini o carte, dacă vrei să mai scrii încă una trebuie s-o uiţi pe aceasta. Îmi amintesc că a fost o tortură să scriu “Ordinea…”. Asta îmi amintesc. De fapt, e la fel cu aproape toate cărţile. Pentru mine cititul e o plăcere atât de senzuală! Scrisul e ceva ce nu asociez cu plăcerea.

Şi atunci de ce scrieţi?
Pentru că dacă nu scriu mă simt vinovat. Da… de parcă aş fi necredincios faţă de ceva ce mi s-a dat. Poate că ţine de partea mea germană, cele 20 de procente de sânge german care nu-mi plac!

De ce?
Îmi place să fiu latin. Îmi plac latinii. Bunica mea germană era foarte severă: nu era blândă, nu mă săruta… Cred că e un privilegiu că venim din popoare înrudite. Am fost în Mexic, pentru un premiu, în Columbia, în Argentina… Gândesc ca tine, reacţionează ca tine, te simţi acasă. Germanii sau popoarele nordice sunt un pic altfel. În Portugalia, Spania sau în alte ţări latine, bărbaţii se sărută între ei. În Germania, nu. E amuzant pentru că acasă ne sărutăm între prieteni, dar homosexualii nu mă sărută! Încă trăiesc într-un fel de ghetou, au barurile lor, cluburi separate. E destul de dificil pentru ei în ţările cu o cultură macho puternică.

Acum că a venit vorba de valorile macho, multe din personajele dumneavoastră din “Manualul inchizitorilor” sau “Cuvânt către crocodili”, de exemplu, le împărtăşesc. Bărbaţii sunt nişte tirani, iar femeile extrem de umile.
Da, aşa se poartă aceşti bărbaţi. Cred că, în general, bărbaţilor le e foarte frică de femei. Nu le înţeleg, nu ştiu nimic despre ele şi le e frică foarte tare. Cred că le e foarte frică şi când femeia e însărcinată şi că fac dragoste cu teamă. Au o mulţime de fantezii despre performanţele lor sexuale sau despre capacitatea de a iubi. Mă bucur foarte mult că sunt bărbat. Dacă aş fi fost o femeie ar fi trebuit să trăiesc cu un bărbat şi în general bărbaţii sunt foarte egoişti. Nu crezi?

Sunteţi egoist dumneavoastră?
Cred că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii pentru că au capacitatea de a se îndrăgosti mai des, se pot îndrăgosti şi la 80 de ani, se pot îndrăgosti de viaţă, de lucruri şi aşa mai departe.

Cât de diferiţi credeţi că suntem?
Sigur că suntem foarte diferiţi. Maternitatea e o stare cu totul specială. Femeile sunt mult mai capabile de dragoste, de tandreţe şi aşa mai departe. Şi sunt mult mai puternice. De exemplu, dacă un bărbat are gripă, e deja pe moarte. Sunt laşi! Iar când am eu gripă, să nu mai vorbim! Când eram medic, în spital, femeile erau mult mai curajoase în faţa morţii, în faţa bolilor. Bărbaţii sunt mereu dramatici!

Care au fost femeile care v-au influenţat cel mai mult, femeile pe care le-aţi admirat cel mai mult?
Vorbeşti atât de mult despre admiraţie!

Spuneţi-i altfel!
(Râde) Uite, admiraţia poate fi foarte periculoasă. Când cineva e pe soclu nu poţi să-l atingi.

Dragoste atunci?
Sigur că cred că dacă iubeşti pe cineva trebuie să-l admiri şi să-l respecţi. Ştii, n-am nici o soră. Am fost şase băieţi. Sigur, era mama, şi era mereu însărcinată. Când avea 25 de ani avea deva patru sau cinci copii. Eu am fost cel mai mare. Era foarte ciudat pentru că tata era în Germania, era neuropatolog. Şcolile prestigioase de neuropatologie erau în Germania, aşa că după facultate a plecat în Germania pentru a se perfecţiona. O dată pe an venea în Lisabona pentru o săptămână. Era ceva necurat legat de germani, de fiecare dată după ce pleca acolo, burta mamei mele începea să se umfle! Nu ştiu ce avea Germania de avea astfel de efecte asupra burţii mamei mele. După ce a încetat să se mai ducă tata acolo, s-au oprit şi copiii. Aşa că mama n-a avut prea mult timp pentru copiii ei pentru că era mereu gravidă. Am crescut cam singuratici şi pe la cinci sau şase ani am început să scriu.

Cum a interferat meseria de psihiatru cu literatura dumneavoastră?
Niciodată nu m-am gândit să fiu psihiatru. Am fost medic pentru că tatăl meu a fost medic. M-a întrebat: “Ce vrei să faci?” şi i-am răspuns “Vreau să scriu!”. Tata, care era un democrat, mi-a spus: “Dacă vrei să scrii, o să studiezi medicina!”. La 16 ani am început să studiez medicina la universitate. La început a fost oribil, era prima dată când vedeam morţi. La anatomie trebuia să facem disecţii. Pentru mine, moartea nu exista la acea vârstă. Toată lumea în familia mea era foarte tânără. Era ceva foarte neobişnuit. Mi-era frică de moarte, nu puteam să ating cadavrele. Apoi, după ce am terminat facultatea, am plecat în război. Când m-am întors am vrut să fac chirurgie, pentru că era mult mai frumoasă. Doar că chirurgia e foarte solicitantă şi nu-mi mai rămânea timp de scris. Nu ştiam ce altceva aş fi putut alege, aşa că am optat pentru psihiatrie pentru că mi s-a părut că e mai aproape de literatură. Dar m-am înşelat.

Ce aţi descoperit?
Începusem să-mi pun nenumărate întrebări: ce e nebunia? Cine decide cine e nebun şi cine e sănătos? Puterea medicală e înspăimântătoare. Te duci la spital şi pot să facă ce vor cu tine. Pot să-ţi administreze electroşocuri, pot să-ţi dea pastile sau să-ţi prescrie terapie. Cât de repede am putut am renunţat şi m-am întors la scris. Pentru mine, puterea doctorilor era înspăimântătoare şi în special cea a psihiatrilor. Cum decid că ai o depresie? Fiecare doctor are o idee diferită despre ce înseamnă normalitatea. Eu nu ştiu ce e normal şi cred că nimeni nu are dreptul să facă acest gen de judecăţi: omul ăsta e normal, celălalt e bolnav. Toţi oamenii creativi pe care i-am cunoscut au fost diferiţi de restul. Poate că asta înţeleg doctorii prin nebunie, faptul că eşti altfel. De exemplu când eram în Africa, bolnavi de schizofrenie erau oameni foarte importanţi pentru trib, erau în contact cu lumea spiritelor şi erau consideraţi aparte pentru că aveau acest dar special. Acum vorbim despre epileptici. Grecii şi romani numeau epilepsia boala sacră. Iulius Cezar, Flaubert, Dostoievski erau epileptici.

Şi aţi ales literatura.
Pentru părinţii mei era dubios încă de dinainte, pentru că eu citeam mereu şi nimeni din familie nu avea un interes aparte pentru literatură.

Acum că am revenit la literatură, ce relaţie aveţi cu Jose Saramago sau cu cărţile lui?
Nu-mi place să vorbesc despre alţi scriitori. Nu fac asta.

Mă întrebam dacă vă cunoaşteţi personal, dacă sunteţi prieteni.
Îl ştiu, dar nu l-am văzut de foarte foarte mulţi ani! Are vârsta tatălui meu, în plus. Nu pot să vorbesc despre el şi, de obicei, nu vorbesc despre alţi scriitori. Nu cred că e tocmai etic.

Nu e nimic rău, din punctul meu de vedere, să vorbeşti despre prieteni.
În general nu cred că scriitorii sunt nişte persoane interesante. De obicei sunt un pic plictisitori. Când eşti cu ei nu fac decât să vorbească despre literatură. La fel cum doctorii vorbesc despre medicină şi aşa mai departe. Mie-mi plac oamenii normali. Sunt însă şi câţiva scriitori care fac excepţie de la regulă. Amos Oz, de exemplu, e un om extrem de amuzant. Niciodată nu vorbim despre cărţi când ne întâlnim. Vorbim despre multe alte lucruri, despre fotbal de exemplu, dar nu despre literatură. În general, dacă sunt buni, scriitorii nu vorbesc despre ce fac. Scriitorii, chiar şi cei foarte buni, sunt oameni obişnuiţi. Pur şi simplu îşi fac meseria cât de bine pot.

Nu sunt mulţi scriitorii care afirmă că nu sunt nişte persoane extraordinare.
Dar de ce, de ce ar fi?

Pentru că ceea ce fac ei nu poate face oricine.
Nu-i lua prea în serios. Un interviu e de fiecare dată un exerciţiu de vanitate. Vor să te impresioneze, vor să crezi că sunt foarte speciali. Dar sunt oameni normali. Asta e meseria lor. Nu ştiu, poate au o sensibilitate diferită, dar am mereu impresia că vor de fapt să-i impresioneze pe jurnalişti. Mie, de pildă, nu-mi place să dau interviuri. Când am fost în Spania, am făcut o conferinţă de presă şi asta a fost tot.

De ce nu vă place să daţi interviuri?
Pentru că nu sunt important şi opiniile mele nu sunt importante. Cărţile trebuie să existe prin ele însele. Dar editorilor le plac interviurile, cred că, dacă apari într-un ziar, or să vândă mai multe cărţi. Nu cred că e aşa.

Dumneavoastră nu aveţi nevoie de publicitate. Oamenii sunt curioşi, pur şi simplu, de ce credeţi şi de ce spuneţi.

Îmi place să cunosc oameni noi, să stau de vorbă. Dar să tot vorbesc despre cărţi sau despre mine… păi nu am nimic de spus. Am putea, desigur, vorbi despre tehnica literară, ceea ce e extrem de plictisitor. Şi nu am idei generale. E adevărat, nu sunt un inteligent profesionist.

Haideţi să vorbim atunci despre Africa. Aţi fost trimis în Angola.
Era oribil să ucizi şi să mori într-un loc atât de frumos. Oamenii sunt atât de blânzi, de calzi. Războiul e teribil. Natura era atât de senzuală, mirosurile… vrei să faci dragoste tot timpul. Dar nu ai cu cine să faci dragoste. Doar soldaţi şi atacuri în fiecare zi. Mă gândesc uneori să mă întorc în Africa. Casa ta e acolo unde te simţi bine. Şi Bucureştiul s-a schimbat de când am fost ultima oară. Îmi plac oamenii de aici, sunt cultivaţi, au o manieră aristocratică de a se purta. Nu sunt aroganţi ca francezii, sunt foarte amabili şi au o tandreţe aparte. Pentru mine, asta contează cel mai mult. Simţi că eşti tratat omeneşte.

 

În Lisabona aveţi un program zilnic de scris, ce înseamnă rutina dumneavoastră de om obişnuit?
Ce fac? Păi, când scriu o carte încep la 9, scriu până la unu, apoi iau prânzul, apoi de la două la opt scriu din nou, apoi iau cina… de la 9 la 11, iar scriu. E o meserie. Altfel am o viaţă nornală, ies, mă întâlnesc cu oamenii, ce nu-mi place e să călătoresc prea mult. Am fost la New York pentru o carte, apoi în Mexic pentru acel premiu, apoi în Paris, apoi am venit aici, apoi va trebui să ajung în Spania şi de acolo în Brazilia, e prea mult. Aş putea însă trăi oriunde. Singura mea problemă e că mi-e foarte greu să trăiesc departe de mare. În Portugalia e minunat pentru că totul e lângă mare. Cred că această ţară e, de fapt, făcută din tot ceea ce marea a refuzat să ia. Vezi lângă mare catedrale sau străzi… mi-ar fi greu să trăiesc fără să văd pescăruşii, fără să aud valurile. În Lisabona poţi să mergi la plajă nouă luni pe an şi nu-ţi ia mai mult de zece minute. Poţi să vezi marea din orice colţ. Nu sunt un patriot şi nu-mi plac patriotismele de nici un fel, dar din vremuri străvechi - secolul XII - Portugalia a fost o ţară de pescari şi de navigatori. Relaţia lor cu marea e una curioasă: marea e mama şi tatăl lor.

Citiţi literatură contemporană portugheză sau vă întoarceţi la autorii pe care deja îi cunoaşteţi?
Nu am avut niciodată sentimentul că aş fi un scriitor portughez. Ţara ta e ţara unde sunt oamenii care-ţi plac: Beethoven, Bach, Chopin, Picasso, Velasquez îmi aparţin. Ţara mea e acolo unde mă simt bine. Nu am sentimentul apartenenţei. M-au trimis în război în numele unor substantive abstracte: patrie, glorie. În numele lor mulţi au murit. Aşa că nu mai cred în aceste cuvine mari. Am avut mereu sentimentul că politicienii iubesc omenirea, nu indivizii în sine. Mi-e teamă de ei şi de faptul că fiii şi fiicele lor tot politicieni vor fi. Mint tot timpul. Când sunt alegeri, peste 60% nu votează pentru că nu le pasă.

Dvs. votaţi?
Am votat o dată. Dar avem un proverb vechi: “Rahatul e la fel de bun ca muştele care-l caută”. Eram în SUA când aveau loc dezbaterile dintre Obama şi McCain, americanilor obişnuiţi nu le păsa, pentru europeni era mult mai important, la toţi ne place Obama pe vechiul continent. O ţară foarte ciudată SUA: peste 95% din locuitorii ei nu au părăsit-o niciodată. Dacă vorbeşti cu un american din midwest, habar n-au ce e România sau Portugalia. Oraşele au legi independente, o autonomie imensă. În America toţi sunt aleşi, chiar şi şeful poliţiei, în Europa, toţi sunt numiţi de guvern. America nu există, sunt o duzină de Americi. Au un mare respect pentru cultură, asta îmi place la ei.

Ce ştiţi despre Europa de Est, despre cultura de aici?
Mai crezi în Europa? Ce e aia Europa? Pentru ţări ca România şi Portugalia Vestul e totul, au venit bani frumoşi de acolo. Acum în Portugalia se construiesc o grămadă de autostrăzi din ei. (Dacă vorbeşti română foarte rar, eu înţeleg, la fel şi tu dacă vorbesc eu portugheză.) Eu nu ştiu unde începe şi unde se termină Europa. Pentru Portugalia, UE - toţi credem că o conduce Franţa sau Marea Britanie - a fost o nenorocire: au venit să ne spună că nu puteţi prinde mai mult de această cantitate de peşti şi asta i-a afectat pe mulţi.

 

 

 

 

 

 


 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
CARTE
 
CELE MAI