Home » Arte & Popcult » Roman despre comunism, la cererea studenţilor

Roman despre comunism, la cererea studenţilor

18 Sep 2008 Alexandra Badicioiu | 0 comentarii | 2642 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Ruxandra Cesereanu s-a apucat de acest proiect în 2005 şi crede că va termina în 2010. Nu se grăbeşte. Are deja în cap 30 de personaje şi 15 capitole scrise dintr-o frescă punctuală despre comunismul românesc
 
Ruxandra Cesereanu
Scriitoare de ficţiune, poetă şi prozatoare si, pe de alta parte, cercetătoare a sistemelor totalitare, Ruxandra Cesereanu are un plan ambiţios: vrea să povestească istoria recentă a României într-un roman realist, pe care să îl termine în 2010. O frescă epică, spune ea, „pentru minţile tinere“. În total, cartea va avea 33 de capitole: 15 au fost scrise deja, pe parcursul a trei ani. Fragmentul despre Ceauşescu, alături de alte şase capitole, l-a terminat vara aceasta, izolată pe două insule greceşti. Într-un interviu pentru Cotidianul, autoarea povesteşte cât de greu se scrie un astfel de roman.

Când v-aţi gândit pentru prima dată să scrieţi un astfel de roman?
Nu mi-a venit ideea de la sine, ci am fost stimulată, impulsionată de către studenţii mei de la Jurnalism (mai funcţionam încă în acea facultate, prin 2004-2005) şi de la Litere (unde sunt acum), participanţi la cursul despre Gulagul românesc şi la cel despre Literatură şi totalitarism. Câţiva dintre ei m-au întrebat de ce nu scriu un roman realist, o frescă despre perioada comunistă. Mi-aduc aminte că am râs şi le-am spus că sunt o prozatoare care comite povestiri de sorginte fantastică sau autoficţiuni şi că nu am tragere de inimă şi nici vocaţie pentru stilul realist în proză. Le-am spus că sunt o analistă a Gulagului, şi nu o prozatoare pe tema cu pricina. Au zâmbit la rândul lor şi mi-au spus că ar trebui să profit de ampla documentare pe care am făcut-o asupra Gulagului românesc (circa 300 de cărţi parcurse) şi să mă pun cu burta pe scris un best-seller în stilul lui Umberto Eco, dar aplicat pe comunismul românesc. Le-am spus că un best-seller nu e chiar aşa uşor de scris şi încă în stilul lui Eco.

Cum v-au convins, totuşi?
Mi-au spus ceva decisiv: că istoria recentă a României nu este uşor de filtrat prin grilă strict istorică şi că ar fi mai adecvat pentru un tânăr român să citească un roman-frescă, apt să îi explice această istorie complicată şi adesea greu ingurgitabilă. Apoi mi-au spus că un simplu prozator nu ar putea face aşa ceva, ci doar un analist al mentalităţilor care este dublat de prozator. Erau serioşi şi gravi. M-au convins. Le-am spus că voi încerca, dar că nu pot garanta nimic. Şi m-am apucat de scris. Primele capitole le-am şi trimis celor care m-au catalizat, ca să am un feedback şi să ştiu ce să fac mai departe. Iar ei mi-au spus, pe şleau şi în limba lor, să îi dau bătaie întrucât e OK. Fără studenţii mei nu m-aş fi apucat de nici o frescă epică pe comunismul românesc, întrucât nici nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva şi nici nu aş fi avut curajul să mă apuc.

Cât mai aveţi de lucru?
Am început romanul în 2005 şi sper să fie gata în 2010. În cel mai rău caz prin 2013. Dar nu mă grăbesc, fiindcă nu am de ce. Vreau să fiu onestă şi limpede în balanţa mea narativă care cuprinde istoria României. Nu îmi pot îngădui să fiu pripită şi să scriu în viteză. Toate lucrurile, personajele, situaţiile trebuie muncite pe îndelete. Şi trebuie povestite veridic.

L-aţi făcut pe Ceauşescu personaj. Care sunt temerile faţă de „construcţia“ lui?
O lună am tot pritocit la capitolul cu pricina şi am ezitat, am avut vicii de construcţie psihologică etc. Iniţial voiam să îl zugrăvesc în ipostaza lui de „arhitect“ al Casei Poporului, dar am renunţat la această variantă. Apoi m-a tentat să fac un Ceauşescu relativ caricatural-tragic în cadrul procesului care i-a fost înscenat în decembrie ’89. Am renunţat şi la această variantă. Până la urmă am găsit ceva mai proaspăt imagistic şi ideatic la nivelul figurii fostului dictator. Ceauşescu într-o ipostază mai ciudată. La fel am procedat şi în cazul Elenei Ceauşescu. Ceauşescu a fost proiectat abuziv în mentalul colectiv (Dracula, Hitler comunist, Caligula, Nero, Antihrist); or, eu nu am vrut să fac din el aşa ceva, ci doar un om defectuos ajuns la puterea maximă, grandoman, viclean, fără scrupule, primitiv, violent. Nu m-a ispitit o proiecţie demonizatoare şi patetică. Asemenea capcane de interpretare malformează identitatea respectivului personaj istoric.

Ce aţi mai schimbat din planurile iniţiale?
Iniţial gândisem patruzeci de personaje, victime şi călăi, cu o poveste a lor, intersectată la un moment dat. A trebuit să reduc numărul personajelor, pentru că riscam să mă încâlcesc.

În ce vă poticniţi?
Pe cât de uşor îmi merge scrisul, ca uns, în autoficţiuni, pe atât de dificil scriu în acest caz. Pentru că personajele mele nu pot fi fanteziste şi ireale, ci autentice şi valabile. Ele trebuie să vorbească într-o limbă „igienizată“, fără barochisme. Acum am vreo 30 de personaje şi cu ele voi rămâne. Sper să o scot la capăt. Pentru fiecare personaj trebuie să mă concentrez pe o documentare aparte. Desigur că există şi destulă ficţiune în acest roman-frescă, dar este o ficţiune realistă. Lucrez la câte o frază şi o oră întreagă. Nu este uşor deloc. Am învăţat de la Alexandr Soljeniţîn ceva esenţial: nici victimele nu trebuie edulcorate şi sidefate, nici călăii nu trebuie demonizaţi. Lectura mea aprofundată din Soljeniţîn cred că îmi prinde bine acum, tactic vorbind, la nivel narativ. Dar şi lectura din Varlam Şalamov îmi prinde bine: din „Povestiri despre Kolyma“ am învăţat cum metafora suavă poate fi unită cu oroarea şi abominabilul. Iar cel mai „gotic“ (noir) roman românesc, care e scris de Paul Goma, este vorba despre „Patimile după Piteşti“, îmi prinde şi el bine ca experienţă de lectură aprofundată, mai ales că şi eu am un capitol despre reeducarea prin tortură din închisoarea Piteşti, între 1949 şi 1952. Am scris acest capitol, încercând să fac cu totul altceva decât Paul Goma.

Cât v-aţi documentat pentru roman?
Pentru un personaj din această frescă, pentru a-l scoate la iveală, pot lucra o lună sau mai multe. Există un personaj la care am muncit cu mintea aproape o jumătate de an. Am scris mai uşor atunci când am avut un model la îndemână. De pildă, când am scris despre luptătorii anticomunişti din munţi am avut-o drept model pe Lucreţia Jurj, pe care am cunoscut-o şi am iubit-o: era o femeie simplă, dar foarte expresivă şi curată sufleteşte. A fost cea mai bună mărturisitoare în faţa studenţilor mei. Sau când am scris despre copiii deportaţi în Bărăgan, i-am avut ca model pe fraţii Visky, în special pe Andras, cu care sunt şi prietenă. Sau când am scris despre profesorul N. Mărgineanu (care a avut parte de o linşare mediatică în stil tipic stalinist), am avut la îndemână destul material documentar oferit nu doar de cărţile sale, dar şi de discuţiile cu fiica profesorului, o doamnă de care sunt foarte ataşată. Încerc să evit aţoşenia vizibilă a unei documentări prea lipite de textul meu. Personajele trebuie să fie vii, nu idei încarnate. Şi ca să fie vii, trebuie să le dau ceva inclusiv din viaţa mea şi a altora. Nu vreau personaje-cruste, ci personaje cu măruntaie, creier şi cu inimă.

Care sunt clişeele pe care veţi încerca să le ocoliţi?
Cel mai periculos lucru e să scrii obedient despre un subiect. Dar la fel de riscant e să scrii fără să ţii cont de nimic, istoriceşte şi stilistic vorbind. Misia mea narativă este să fiu o romancieră care să aibă o arhitectură epică limpede şi o scriitură validă esteticeşte. Vom vedea ce va fi, nu am de unde să ştiu de pe acum care va fi destinul acestei cărţi şi cum va arăta ea în final.

L-aţi promis deja vreunei edituri?
M-am consultat cu doi amici şi m-am gândit la o editură, dar încă nu am făcut o propunere în acest sens şi nici nu am primit vreo propunere.

Cum gândiţi cartea, va avea mai multe volume?
Va fi vorba despre un diptic: primul volum este chiar fresca epică despre comunismul românesc, dar există şi un al doilea volum, un satyricon despre postcomunismul românesc, mai exact un satyricon despre mass-media autohtone al căror grotesc este fără limite. Acest al doilea volum este deja scris, l-am scris în 2007, dintr-un foc, pe când mă aflam în vacanţă, pe o insulă grecească, în Zante, mai exact.

Ce „vreţi“ de la acest roman?
Cred că este limpede ce vreau: ceea ce mi-au cerut studenţii mei care m-au capacitat să scriu. Vreau să sintetizez şi să explic istoria României din 1944 încoace. Mai cu seamă pentru minţile tinere.

Obsesia totalitarismului
Ruxandra Cesereanu are 45 de ani. A publicat, până acum, 20 de cărţi, de poezie (trei dintre ele au apărut şi în SUA), proză, eseuri şi, alături de studenţii de la Jurnalism, încă patru de reportaje sociale şi analize de mentalitate axate pe România. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj, pe care a absolvit-o în 1985, şi, apoi, a avut diverse burse de cercetare pe domeniul sistemelor totalitare, la Praga, New York, Barcelona şi Paris. În 1997 a devenit Doctor în litere, cu teza „Infernul concentraţionar reflectat în conştiinţa românească“, prima teză din România cu o asemenea temă.

Padre Basilio 

„Despre bunicul meu, fost preot greco-catolic, deţinut politic, am scris dintr-un foc, datorită dosarului său de la CNSAS, la care am avut acces. Era acolo materie narabilă cât pentru zece fresce ale comunismului românesc!“, spune scriitoarea. Cotidianul publică mai jos câteva pasaje despre el, din fresca pe care o pregăteşte Ruxandra Cesereanu:
• „A murit în exil la Roma în 1984 şi pe nici unul din familie nu ne-au îngăduit să mergem la înmormântare. Ai mei au ajuns la mormânt în 1991, după căderea comunismului. Nevrednica de mine a ajuns doar în 2005. Padre Basilio, cum îi spuneau călugăriţele la Roma, s-a scris singur pe sine, aşa încât rolul meu aici este doar de scrib cuminte şi fidel“.
• „Bunicul nu a mai ajuns niciodată în America. S-a oprit la Roma şi acolo a rămas, într-o mănăstire de la marginea metropolei, înconjurată de iarbă înaltă şi smochini. (...) Înainte cu un an să moară, s-a întors în ţară ca să mai revadă locurile unde trăise atâta vreme. Apoi a murit singur, la spital, în bătrânul şi imperialul oraş unde mergeau odinioară tinerii teologi greco-catolici ardeleni la studii“. 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ARTE & POPCULT
 
CELE MAI