Home » Arte & Popcult » Teatru » Regizorul David Esrig: „Practic un teatru sincer, fără şmecherii“

Regizorul David Esrig: „Practic un teatru sincer, fără şmecherii“

14 Iul 2008 Gabriela Lupu | 0 comentarii | 3342 vizualizari
Rating:
7 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Marele regizor David Esrig revine în România în perioada 26 iulie-23 august, pentru a conduce un atelier la Teatrul din Sfântu Gheorghe cu titlul „De la cuvânt la imagine scenică“, prilej cu care a acordat un interviu în exclusivitate pentru Cotidianul.
 
Regizorul David Esrig
Figură emblematică a teatrului românesc şi european, David Esrig s-a născut, în 1935, în Haifa. A absolvit IATC Bucureşti, secţia Regie-Teatru, în 1957.

Printre spectacolele care l-au consacrat în ţară se numără „Vicleniile lui Scapin“, de Moliere, 1957, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Umbra“, de Evgheni Schwartz, 1963, Teatrul de Comedie, „Troilus şi Cressida“, de Shakespeare, 1965, Teatrul de Comedie, „Capul de răţoi“, de Gheorghe Ciprian, 1966, Teatrul de Comedie şi „Nepotul lui Rameau“, de Denis Diderot, 1968, Teatrul Bulandra.

După câteva vizionări, montările „Aşteptându-l pe Godot“ şi „Furtuna“ i-au fost interzise de cenzura comunistă. Simţind că nu se mai poate exprima în ţară, în 1973 a părăsit România stabilindu-se în Germania. A devenit un nume important în teatrul european montând la Bonn, München, Köln, Paris, Berna şi Bremen. A fost profesor la Academia de Teatru din München. Tot în Germania a întemeiat Academia de Teatru şi Teatrul Athanor.

Domnule Esrig, ce vă cheamă acasă?
Mă cheamă casa acasă. Şi faptul că redescopăr la actorii tineri de aici aceeaşi autenticitate pe care o aveau actorii cu care am lucrat când eram tânăr, Dinică, Moraru, Vasilica Tastaman, Sanda Toma, Iurie Darie, colegi cu care am realizat lucruri cu totul neobişnuite pentru România acelei epoci. Patria mea spirituală e România. Sigur că am avut întâlniri minunate în Occident, am colaborat cu Beckett, cu Dürrenmatt, cu Heinrich Böll, dar rădăcinile mi-au rămas aici, poate şi pentru că am avut de luptat pentru fiecare spectacol, şi orice lucru pe care îl obţii greu te marchează mai mult.

Cum a fost revenirea?
M-am întors cu mult interes în ţară după mai bine de 30 de ani. Primele mele impresii după revoluţie au fost că românii erau puţin ameţiţi, zăpăciţi, era o invazie de bişniţăreală până şi în teatru. Oamenii scăpaseră din lanţuri şi nu toţi ştiau ce să facă cu libertatea. Am observat că, de dragul unei împliniri materiale, unii şi-au trădat idealurile artistice. Sigur că toţi oamenii vor să trăiască mai bine, dar e important şi ce calci în picioare când vrei numai să-ţi fie bine. Acum cred că s-au mai liniştit lucrurile, oamenii au o înţelegere mai realistă a democraţiei. Nu mai zboară caii verzi pe pereţi, iar libertatea e înţeleasă ca o formă de viaţă în care există nu numai drepturi, ci şi responsabilităţi.

Veniţi deja constant de vreo doi ani încoace să lucraţi cu actorii români.
Da, am condus câteva ateliere. Eu urăsc cuvântul „workshop“. Limba română e atât de bogată încât nu cred că are nevoie de atâtea anglicisme. Revenind la subiect, am lucrat cu tineri actori care au fost atraşi de metoda numită de teatrologi „metoda Esrig“. Mie îmi place să cred că practic un teatru sincer, fără şmecherii regizorale. Spectacolele româneşti abundă în abilităţi înscenatorice, mai şmecheroase, mai de efect, mai poetice, se folosesc multe cosmeticale ce maschează lipsa de conţinut. Nu e doar păcatul teatrului românesc, şi în teatrul german, pe care îl cunosc bine, se caută efecte exterioare şi demagogice. Zonele mai adânci sunt adesea mai puţin spectaculoase. Şi cu toate astea s-au găsit mulţi actori care nu numai că au venit la atelierele mele, pe care le-am ţinut până acum la Sibiu, la Bucureşti şi la Craiova, dar vor chiar să continue lucrul cu mine. Eu nu am ştiut asta, dar am aflat apoi că actorii plătiseră destul de mulţi bani ca să participe la ateliere, lucru care m-a încântat pe de o parte pentru că, vorba neamţului, „un lucru pe gratis nu valorează nimic“, chiar dacă noi ştim prea bine că în artă lucrurile nu stau deloc aşa.

De ce mergeţi acum la Sfântu Gheorghe?
La Sibiu a lucrat cu mine un grup de actori de la Sfântu Gheorghe şi ei şi-au dorit să continue antrenamentul cu mine invitându-mă să fac atelierul în vara aceasta cu ei şi cu colegii lor de la secţia maghiară. Asta m-a bucurat foarte mult, pentru că, în ciuda atâtor fricţiuni alimentate de politicieni, artiştii români şi cei maghiari găsesc o limbă comună. Eu nu cunosc străini în teatru, ci doar oameni talentaţi şi oameni netalentaţi. Netalentaţii sunt adevăraţii „străini“ în teatru.

De cine veţi veni însoţit?
Nu vin cu mâna goală, ci cu profesori de prim rang, oameni despre care pot spune liniştit că mai buni ca ei nu există, fiecare fiind o somitate în domeniul lui. Voi aduce trei profesori reprezentând cele trei mari şcoli europene de limbaj corporal. Ei vor face cu actorii antrenamente corporale, iar eu voi lucra pe text. Vom avea şi un invitat special, pe rapsodul Grigore Leşe, care va ţine un curs despre muzică şi emisia vocală pe scenă.

Pe ce texte veţi lucra?
Am ales texte complet nedreptăţite în România, texte de Urmuz, de pildă, care nu e numai un autor de bancuri de liceu. Puţini ştiu că Urmuz şi Jarry sunt de fapt ctitorii modernismului. E surprinzător faptul că, în România, oameni de valoarea asta nu sunt recunoscuţi. Anul trecut, la Sibiu, am lucrat pe Max Blecher. Din 230 de oameni, câţi au participat la atelier, doar 2-3 auziseră de el. Or, Ionescu l-a numit pe Blecher „Kafka al literaturii române“. E păcat că nu se ştie nimic despre oameni atât de mari, în timp ce sunt importate într-o veselie toate barbarismele anglo-americane.

Dvs. funcţionaţi pe principiul „avangarda înainte de toate“?
Eu am călcat din nou în teatrul românesc sub egida unui afiş mare pus la Teatrul Metropolis pe care scria „David Esrig şi avangarda românească“. Avangarda e mediul din care vin şi în care mă mişc mai departe. Nu ştiu care literatură după cea franceză a dat avangardei europene mai mult decât cea română. Tristan Tzara, Victor Brauner, Urmuz, Marcel Iancu, Geo Bogza, Paul Păun, Gellu Naum, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, dacă stăm să ne gândim bine, lista asta nu se mai termină. Vreau să lucrez pe aceste texte cu actorii pentru că deviza mea, cu care îi şochez pe unii exegeţi, e că avangarda e mai autentică decât arta veche. Kafka e mai adevărat decât Balzac, de exemplu, e mai aproape de drama umanităţii, e mai necruţător. E păcat ca teatrul românesc să rămână avangardist numai ca disidenţă în anii dictaturii, iar acum, când dictatura a fost măturată, noi să redevenim conservatori sau convenţionali. Ar fi păcat. La Festivalul Shakespeare de anul acesta am avut un alt atelier numit „Shakespeare, ca precursor al avangardei“ cu care i-am şocat pe literaţii care îl îngropaseră pe acesta fără a-l fi citit niciodată cu adevărat.

Vedeţi vreo continuare a atelierelor de aici?
Da, pe viitor aş vrea să-i duc pe tinerii cu care lucrez în România la Academia Athanor, pe care am înfiinţat-o, care e poate cea mai importantă şcoală de teatru din Germania. Acolo sunt nişte condiţii de lucru excelente şi pot chema mulţi profesori dintre cei mai mari care să-i şcolească pe actori.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
TEATRU
 
CELE MAI