Home » Home » Features » Regimentul de intelectuali al lui Ceauşescu, gata de luptă

Regimentul de intelectuali al lui Ceauşescu, gata de luptă

26 Aug 2008 Alina Purcaru | 5 comentarii | 4781 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Discursul lui Ceauşescu din 21 august 1968 a prins la intelighenţia românească. Nichita Stănescu cerea arme să lupte cu ruşii, la fel ca şi Paul Goma, iar Alexandru Ivasiuc credea că poate schimba sistemul din interior. Scriitorii de atunci şi istoricii de acum elucidează pentru Cotidianul culisele acestei păcăleli.
 
Stefan Banulescu, Nichita Stanescu si Paul Goma se numarau printre cei gata sa lupte cu arma in mana contra rusilor
Stefan Banulescu, Nichita Stanescu si Paul Goma se numarau printre cei gata sa lupte cu arma in mana contra rusilor
Paul Goma, Alexandru Ivasiuc sau Ştefan Bănulescu au fost cele mai grele nume care s-au înscris în partid după discursul din 21 august 1968, prin care Ceauşescu a atras, jucând cartea antisovietică, mii de membri în PCR, inclusiv intelectuali ostili până atunci regimului. Nichita Stănescu cerea furios arme, să tragă în invadatorul de la răsărit, iar breasla scriitoricească din România aplauda în unanimitate discursul dictatorului din „scena balconului“ şi linia de partid pe care acesta o indica. Astăzi, cei care şi-au pus speranţele în reformistul Ceauşescu se distanţează de greşelile tinereţii. Istoricii însă nu-şi permit o indulgenţă fără rezerve.

Adeziunea nu a fost nici formală şi nici superficială. Oameni de cultură care au fost martori la evenimentele de acum 40 de ani depun mărturie pentru atmosfera de exaltare care prinsese şi casta intelectualilor. „Era ceva suprarealist“, povesteşte criticul Nicolae Manolescu, impresionat pe atunci de discursul antisovietic al lui Ceauşescu. „Era prima dată când, după 1948, se puteau auzi critici împotriva URSS şi a armatei Tratatului de la Varşovia care au invadat o ţară prietenă“, îşi aminteşte Manolescu, care, în ciuda adeziunii cu cauza cehoslovacă, nu a intrat în PCR.

„Eu am glumit atunci cu prietenul Ivasiuc spunându-i că, dacă peste o săptămână Ceauşescu mai ţine un discurs la fel de antisovietic, intru şi eu în partid. Peste o săptămână, Ceauşescu a spus un discurs moale ca o cârpă, în care a retractat 40-50% din ce spusese pe 21 august 1968. Şi i-am spus lui Ivasiuc: «Vezi de ce nu intru? Uite de-aia». Atunci au intrat foarte mulţi, Goma, Ivasiuc, Gabriel Dimisianu, Ştefan Bănulescu“, mărturiseşte criticul. Despre suportul masiv pe care intelectualii l-au adus atunci lui Ceauşescu şi politicii pe care acesta o anunţa, Manolescu comentează scurt, dar nuanţat: „A fost o păcăleală. Nu pot să ridic piatra pentru că în momentul ăla păcăleala era destul de uşor de încasat“.

„Am regretat că am crezut în Ceauşescu“, recunoaşte scriitorul Nicolae Breban, care în 1968 era deja membru în Comitetul Central, dar care a demisionat apoi şi a protestat de la Paris faţă de „Tezele din Iulie“ - directive care aruncau România înapoi în stalinism. Tot el explică de ce intelighenţia românească a putut fi sedusă de discursul lui Ceauşescu şi convinsă de perspectivele optimiste pe care politica lui părea să le garanteze: „Tuturor ni se părea că s-au îmbunătăţit relaţiile dintre conducerea de partid şi lumea culturală. În câţiva ani am văzut că ne-am înşelat. Eu am văzut primul, de altfel“, a insistat scriitorul.

Sprijinul de care Ceauşescu se bucura în Occident, ca şi politica de liberalizare preluată de la Dej păreau semne încurajatoare pentru viitoarele reforme. „Noi toţi am fost convinşi că, după vizita lui De Gaulle şi a lui Nixon, politica se îndreaptă pe un drum pe care îl urmaseră şi ţările din nordul României, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. Sprijinul presei occidentale, al ţărilor arabe şi al Chinei crea impresia că ne îndreptăm pe un drum al liberalizărilor şi al descentralizării“, adaugă Breban, care aminteşte şi de posibilul pericol al pătrunderii trupelor sovietice în România: „După invazia Cehoslovaciei, părea că e un moment de pericol naţional. Nimeni nu a bănuit că avea să urmeze paranoia lui Ceauşescu. Ne-a indus în eroare şi sprijinul lumii occidentale“.

Gabriel Dimisianu, criticul care la rândul lui a crezut în faţa de reformist a lui Ceauşescu, aduce aceleaşi lămuriri ca Breban. „În acel moment, adeziunea a fost mare. A poporului şi a scriitorului. Date fiind împrejurările, şi cu temerea că România ar putea avea aceeaşi soartă ca Cehoslovacia, mulţi au intrat atunci în partid. Câţiva ani s-a crezut că se merge spre o liberalizare, mai ales că deschiderea relaţiilor spre Occident începuse să se vadă din ’65, când Ceauşescu a preluat de fapt direcţia începută de Dej“, susţine Dimisianu.

Teama de o invazie a trupelor ruse, care desfăşurau manevre pe Prut, era reală, dar cu totul nefondată. Sorin Alexandrescu, directorul Centrului de Excelenţă pentru Studiul Imaginii şi unul dintre autorii Raportului Tismăneanu, îşi aminteşte că familia l-a sfătuit să nu părăsească Italia, unde îl prinseseră evenimentele din august ’68, pentru că ameninţarea unei posibile ocupaţii sovietice era mai mult decât un zvon în acele zile. De fapt era o falsă ipoteză, explică profesorul, pe care Ceauşescu a speculat-o pentru a-şi atrage masele, pozând în erou popular. „A fost o perdea de fum, de care s-a folosit pentru a se dezbăra de rivalii de la vârful partidului şi pentru a confisca puterea absolută“, conchide Alexandrescu.

Şi el pune succesul pe care Ceauşescu l-a repurtat atunci printre intelectuali pe abilitatea de a suprapune un convingător discurs naţionalist peste cel comunist şi prin opoziţia faţă de URSS. Dictatorul asigura atunci că va apăra ţara, în cazul unei posibile ocupaţii sovietice, speculând posibile ameninţări dinspre est. Rusia nu avea de ce să atace România, explică profesorul Alexandrescu, pentru că, spre deosebire de Cehoslovacia, sistemul comunist era la noi consolidat şi funcţional. „A fost o strategie politică de atragere a populaţiei şi de cucerire a unei puteri de necontestat. O păcăleală în cele din urmă“, elucidează Alexandrescu.

Că această păcăleală a prins în mreje mare parte din intelighenţia românească nu e tocmai lucru de mirare. După 25 de ani de teroare, aceste mici schimbări sau semne de schimbare puteau să alimenteze speranţa într-un mers mai bun al lucrurilor, nuanţează Sorin Alexandrescu, unul dintre intelectualii care, în ciuda solidarităţii cu Cehoslovacia, nu au intrat în Partidul Comunist. „Am fost prudent“, îşi aminteşte profesorul, care nu uită nici atmosfera de inflamare generală din acele zile: „Goma s-a înscris în partid, a cerut arme, era o stare de exaltare care azi poate părea penibilă“. N-a participat la marea întâlnire de la Piaţa Palatului, dar ecourile entuziasmului de la Bucureşti l-au ajuns şi l-au făcut solidar atunci cu opoziţia arătată abuzurilor URSS.

Nu doar Goma, dar şi Nichita Stănescu era gata să pună mâna pe arme şi să dea piept cu invadatorii, îşi aminteşte Nicolae Manolescu: „Nichita a venit cerând puşti, să se urce la lucarne şi să tragă în invadatori. Nu era nici un invadator. Era o porcărie şi o demagogie ordinară“. Cu toate acestea, scriitorii au reacţionat instantaneu la tacticile discursive ale lui Ceauşescu. În numărul din 22 august al „Gazetei literare“, revista oficială a Uniunii Scriitorilor din acea vreme redevenită apoi „România literară“, discursul lui Nicolae Ceauşescu era publicat împreună cu mai multe texte de solidaritate cu Cehoslovacia şi de adeziune la politica PCR.

Sub titlul „Încrederea deplină în triumful adevărului“, Titus Popovici, Laurenţiu Fulga, Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Eugen Barbu, împreună cu mai mulţi colaboratori ai revistei, semnau texte de susţinere a poporului ceh şi de încredere în politica lui Ceauşescu. O săptămână mai târziu, în aceeaşi revistă apărea o declaraţie oficială a USR prin care instituţia încuviinţa direcţia politică indicată de discursul lui Ceauşescu, precum şi o scrisoare de solidarizare cu linia de partid semnată de 23 de scriitori. Lucian Raicu, Constanţa Buzea, Eugen Simion, Leonid Dimov, Tita Chiper, Alexandru Ivasiuc şi Valeriu Cristea îşi puneau semnăturile, la acel moment, sub o scrisoare de susţinere a acţiunilor şi a politicii lui Ceauşescu, intitulată „Pentru apărarea valorilor fundamentale ale socialismului“: „Suntem absolut de acord cu poziţia adoptată de partidul şi guvernul român, exprimată de tov. Nicolae Ceauşescu, şi suntem gata de a face totul pentru a apăra valorile fundamentale, patria noastră, dacă va fi nevoie, construcţia paşnică a socialismului în România“.

„Scriitorii nu-s oameni politici. Eram nişte naivi. E o mare doză de hazard în ce s-a întâmplat“, mărturiseşte Nicolae Manolescu, care nu vrea să ridice piatra şi să acuze pe nimeni. „Sunt împotriva Uniunii Sovietice, dar nu intru în partid“, şi-a justificat Manolescu poziţia în faţa încercărilor prietenului său, scriitorul Alexandru Ivasiuc, de a-l convinge să facă pasul. Ivasiuc îi spunea, mărturiseşte azi criticul, că lucrurile se puteau schimba din interior. Răspunsul lui Manolescu, confirmat şi la 40 de ani de atunci, nu împărtăşea optimismul scriitorului: „Nu se putea schimba nimic nici din interior, nici din exterior. Era o naivitate“. Tot Manolescu îşi aminteşte vorbele rostite de Goma la intrarea în partid: „Dacă Lenin ar fi văzut acest lucru, o lacrimă i s-ar fi prelins pe obraz“.

Romancierul care mai apoi s-a dezis de comunism şi a devenit unul dintre cei mai puternici contestatari ai lui Ceauşescu, din exil, refuză să redeschidă această veche poveste: „Am obosit. Luaţi cărţile mele, «Soldatul câinelui», pentru acest episod“. Bolnav şi dezamăgit, Goma a refuzat să-şi povestească scurtul episod în care a crezut în Partidul Comunist. Moartea lui Soljeniţîn, care în România a trezit reacţii firave, e o altă dezamăgire care i-a tăiat scriitorului pofta de vorbă, el mărturisind că răspunsul intelectualilor români la dispariţia disidentului rus a fost lamentabil. Nici Dumitru Ţepeneag n-a fost mai dispus la descinderi în nebulosul august ’68: „Nu mă amestec în treaba asta. Eu n-am fost nici măcar pionier“. Tot refractar la subiect, scriitorul n-a vrut să spună mai mult, cu toate că în PCR n-a intrat niciodată.

Mulţi dintre cei care au aderat atunci la politica PCR au renunţat la convingerile iniţiale, mai ales după ce Ceauşescu, întors din China, a emis celebrele „Teze din Iulie“. „Public, nu puteai să te dezici, dar mulţi dintre cunoscuţii mei au recunoscut, în discuţii private, c-au fost fraieri şi le-a părut rău“, şi-a amintit Nicolae Manolescu. De altă părere e Breban, care vorbeşte de o situaţie în care majoritatea persista în convingerile din ’68, chiar dacă direcţia politicii lui Ceauşescu nu avea nimic în comun cu reformele, liberalismul şi democraţia, ci cu dictatura de tip stalinist.

Romancierul povesteşte cum încerca să le deschidă ochii colegilor de breaslă, iar aceştia îl ignorau: „Multă lume n-a vrut să mă creadă, în ’72 când m-am întors din Germania, şi chiar am fost înjurat de propriii colegi. Zaharia Stancu, Geo Bogza m-au mustrat chiar că mi-am dat demisia şi că m-am dus să protestez la Paris, contra «Tezelor din Iulie». Le-am spus că nu se mai putea colabora cu politica lui Ceauşescu. Abia mai târziu mi-au dat dreptate, dar aşa se întâmplă cu profeţii“, subliniază Breban.

„Intelectualii care şi-au dat atunci adeziunea au confundat un caz de rezolvare propus în politica externă cu descentralizarea în politica internă.“ Acesta este diagnosticul pe care istoricul Ioan Stanomir îl stabileşte pentru înregimentarea masivă a intelectualilor români ca urmare a discursului susţinut de Ceauşescu în august ’68.

Nici argumentul adeziunii din pur patriotism, trezit în momente în care ţara părea ameninţată cu repercusiuni din partea URSS, nu rezistă în faţa istoricului: „Un regim totalitar nu e un regim faţă de care să ai sentimente patriotice, numai oamenii liberi au sentimente patriotice. În fiecare moment al regimului, Nicolae Ceauşescu a fost un conducător de sclavi, inclusiv în august ’68“. În opinia istoricului, erorile din acea vreme nu pot fi diminuate prin nuanţări îngăduite de context: „Greşelile din trecut nu trebuie cocoloşite. Faptul că o persoană dotată cu raţiune alege să facă parte din eşantionul de conducere al unui regim totalitar nu mi se pare scuzabil, pentru că înregimentarea în structurile unui mecanism opresiv nu suportă diferenţe în timp“, pune punctul pe „i“ istoricul.

Două sunt, după Stanomir, motivele majore pentru care intelighenţia românească a putut fi înşelată la o scară atât de amplă: modul în care fostul dictator a manipulat sentimentele antisovietice ale românilor şi slăbiciunea culturii politice democratice a intelectualilor români. Dacă Stanomir se pronunţă radical într-o chestiune care de cele mai multe ori stârneşte răspunsuri ambigue, Angelo Mitchievici, coleg de generaţie şi de copertă la volumul colectiv „Explorări în comunismul românesc“, se plasează la polul opus: „Nu este nimic condamnabil în atitudinea intelectualilor care au intrat în ’68 în PCR. Propunerile lui Ceauşescu veneau pe fondul unei societăţi încarcerate în anii dejişti. Să nu uităm că mişcarea, care a fost una strategică, i-a păcălit nu numai pe intelectualii români, ci şi pe toată lumea, inclusiv Occidentul, care i-a deschis din acel moment porţile lui Ceauşescu.

„În opinia criticului chestiunea adeziunii la politica lui Ceauşescu ar trebui discutată după anul 1971, când semnele totalitarismului deveniseră limpezi. Cât despre manevrele prin care Ceauşescu a reuşit să câştige încrederea românilor atunci, ele derivă, apreciază Mitchievici, din poziţia sa ostilă Moscovei: „După o perioadă în care modelul stalinist fusese impus cu forţa, atitudinea lui Ceauşescu venea ca un gest de curaj, cu care a câştigat enorm, speculând demnitatea rănită a românilor în raport cu opresorul sovietic. A trecut atunci ca un om curajos, care a provocat colosul sovietic, luându-şi, în acelaşi timp, nişte măsuri de siguranţă“.

Toţi cei care au analizat evenimentele pe care discursul lui Ceauşescu le-a declanşat după 1968 cad de acord că dictatorul a speculat foarte abil atât contextul internaţional, cât şi sensibilitatea românilor la cele mai mici semne de reformă, venite după privaţiunile din anii dejişti. O altă manevră abilă a fost discursul naţionalist, prin care şi-a impus propria reţetă de guvernare, bazată pe dictatura personală. Atitudinea de sfidare a URSS, înmuiată după 21 august, l-a făcut să treacă, printre liderii occidentali, drept un conducător disident, ostil politicii de la Moscova. Cât despre solidarizarea cu Dubcek, iniţiatorul reformelor din Cehoslovacia, blocate de intervenţia sovietică, aceasta, cred istoricii, a fost una fictivă, bazată exclusiv pe atitudinea antisovietică şi nu pe adeziunea la acelaşi program reformist.

Sentimentele intime ale scriitorilor 

„În poziţia conducerii de partid şi de stat, afirmată prin glasul secretarului general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, scriitorii români recunosc sentimentele lor cele mai intime, convingerea lor cea mai adâncă întru afirmarea drepturilor inalienabile ale oricărui popor, independenţa şi suveranitatea naţională, dreptul la propăşirea tuturor forţelor de creaţie, la valorificarea energiei, talentului şi capacităţii fiecărei persoane în folosul societăţii, al patriei socialiste. (…) Scriitorii români declară că sunt hotărâţi să apere aceste principii, să nu precupeţească nici un efort şi nici un sacrificiu pentru înfăptuirea lor, sprijină cu toată puterea eforturile partidului şi ale statului nostru socialist, a unităţii sistemului socialist mondial, pentru consolidarea coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.“

„Declaraţia Comitetului de Conducere a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România“, joi, 29 august 1968

Nichita Stănescu:
„Am ascultat discursul plin de fermitate, de înţelepciune şi de nobleţe al tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi alături de întregul nostru popor îmi exprim adeziunea totală la politica partidului şi guvernului nostru. Am simţit în aceste momente grave pentru Istoria Europei unitate de monolit între întregul popor, partid şi guvern. Sufletul şi conştiinţa mea ştiu că întregul popor român nu va admite nimănui să încalce teritoriul ţării noastre, aşa cum a subliniat Nicolae Ceauşescu în discursul său istoric.“

Laurenţiu Fulga :
„Întreg poporul nostru, prin glasul secretarului general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, s-a ridicat fără şovăire să condamne această inadmisibilă intervenţie armată şi să ceară retragerea imediată a trupelor străine de pe teritoriul Cehoslovaciei, făcându-se apel la înţelegere şi raţiune. Este principiul fundamental pe care partidul nostru l-a slujit statornic şi de la care se gândeşte să nu se abată pentru nimic în lume.“

Titus Popovici:
„Cu fruntea sus, cu mâinile şi cugetul curat, cu sentimentul viu al răspunderii în faţa istoriei - acest judecător nemilos - în faţa întregului popor gata să-şi apere munca, pământul, drepturile şi cultura, Partidul Comunist Român îşi reafirmă, în mijlocul adeziunii necondiţionate a întregii naţiuni, rolul său de conducător încercat, hotărât. (…) Suntem alături de Partid, de conducerea lui, de tovarăşul Nicolae Ceauşescu cu tot ce avem, cu viaţa noastră, până la capăt.“

Eugen Barbu:
„Credincios idealurilor sale şi unei politici nestrămutate de apărare a independenţei naţionale, Partidul Comunist Român, în frunte cu neclintitul Nicolae Ceauşescu, şi-a spus răspicat cuvântul în dimineaţa zilei de 21 august. Masele de oameni care cred în istoria încercatului popor român urmează unanim braţul neclintit ce indică singura cale posibilă: cea a lealităţii, a respectării angajamentelor morale faţă de un popor frate care trebuie să-şi hotărască singur soarta.

Gheorghe Tomozei:
„Versurile «Vom munci şi vom lupta, patria vom apăra» afirmă, cu graiul dintotdeauna al românului însetat de libertate şi dreptate, cu patetică simplitate, adevăruri de care nu ne vom dezminţi: suntem mândri de politica partidului nostru aşa cum suntem mândri că suntem români. A fi cu adevărat patriot, în spiritul ideilor strălucit ilustrate de un Tudor sau Bălcescu, înseamnă a fi cu PCR. A-ţi iubi ţara înseamnă a-ţi iubi partidul şi, implicit, poziţia secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.“

USR, mână în mână cu conducătorul iubit 

„Subsemnaţii scriitori români, aflând cu surprindere şi amărăciune de pătrunderea unor trupe străine pe teritoriul Cehoslovaciei, stat socialist suveran şi prieten, protestăm cu tărie împotriva acestor acţiuni nejustificate care atentează la principiile de libertate, democraţie, independenţă şi demnitate umană. (…) Suntem absolut de acord cu poziţia adoptată de partidul şi guvernul român, exprimată de tov. Nicolae Ceauşescu, şi suntem gata de a face totul pentru a apăra valorile fundamentale, patria noastră, dacă va fi nevoie, construcţia paşnică a socialismului în România.“

Semnează: Constanţa Buzea, Valeriu Cristea, Magdalena Popescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Marcel Mihalaş, Sânziana Pop, Grigore Arbore, Tita Chiper, Grigore Stagiu, Ilie Constantin, Alex. Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu, Vintilă Ivăceanu, D. Ţepeneag, Leonid Dimov, Petru Popescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Gheorghe Pituţ, Mihai Ungheanu, N. Velea
„Pentru apărarea valorilor fundamentale ale socialismului“, fragment
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

5 comentarii

 
1
silmil 27-Aug-2008 02:03
Ioan Stanomir nu e istoric
Domnul Ioan Stanomir nu e istoric, ci profesor de drept constitutional, de altfel unul dintre cei mai pregatiti. Dar nu istoric, nu are in fisa postului cercetarea arhivelor etc.
2
Camelian Propinatiu 27-Aug-2008 04:53
N-au fost mai putin eroi
Aceasta este o reconstituire intelectualista, modelandu-se sistemul politic din august 1968 cu numai doi factori, Ceausescu si scriitorii, fiind ignorat tocmai Poporul! Or, Paul Goma si Nichita Stanescu, luand armele, indeplineau vointa Neamului Romanesc de a-si apara Patria, asemanandu-se cu tinerii idealisti din decembrie 1989, care n-au fost mai putin eroi doar pentru ca istoricul Stanomir sau altul nu a dezlegat enigma terorista.
Pe de alta parte, a diminua artificial meritele reformistului Ceausescu se incadreaza etic in aceeasi categorie cu umflarea cifrelor din rechizitoriul pe baza caruia a fost impuscat. Orientarea spre cultul personalitatii nu a fost cauzata in 1971 de vizita in Asia maoista, unde el a avut doar revelatia a cat de vast se poate umili gloata, ci deja la Congresul X din 6-12 august 1969, o saptamana dupa vizita lui Nixon, pupincurismul era pe deplin implementat, rolul hotarator in schimbarea de orientare avandu-l lasitatea occidentala de a respecta doctrina Brejnev si de a proteja Cehoslovacia de invazie tot atat cat fu recent aparata si dornica de umbrela NATO patrie a tovarasului Stalin, Georgia.
3
Camelian Propinatiu 27-Aug-2008 13:42
Lasam puntru mai tarziu!
Ma surprinde la recitirea acestei evocari bazate pe multa truda, exprimarea "romancierul care mai apoi s-a dezis de comunism şi a devenit unul dintre cei mai puternici contestatari ai lui Ceauşescu, din exil, refuză", din care tineretul nestiutor poate intelege ca mai disidenti in RSR au fost altii decat Paul Goma, a carui suparare pe ecoul firav in Romania al despartirii de Soljenitin nu e chiar tafna si extrapolare. Doua mari hebdomadare frecventate de intelectuali au expediat obligatia de a se pozitiona in citarea presei internationale - forma de autocenzura! Altii au scris neglijent sau deviat spre ei insisi, din cate avem stire singura reactie care face, antologabil etern, cinste culturii romane fiind a dlui Ion Vianu:
http://www.romanialibera.ro/a131250/soljen itin.html
Diagnosticul parand a fi ca, in valtoarea nimicurilor zilnice, putinele carti ale lui Soljenitin traduse la noi au fost uitate in raft, cum fac copiii zicand Lasam puntru mai tarziu! Ceea ce si explica de ce doar parizianul Dan Culcer si severineanul Mihai Rogobete au remarcat donquijotescul demers:
http://www.petitieonline.ro/petitie/statu ia_lui_soljenitin_pe_soclul_lui_lenin-p33461045.ht ml
4
Pintea Viteazul 27-Aug-2008 15:27
Extrem de subtiri
si putine argumente in sprijinul ideii ca actiunea lui Ceausescu a fost o pacaleala. Oricum, istoria a consemnat momentul '68 ca pe unul de cotitura, si asa a fost. Ca au mai urmat si alte cotituri, nu neg, dar istoria nu poate fi rescrisa de cativa ziaristi amatori de la "Cotidianul".
5
serban_picanta 30-Aug-2008 22:34
Umanism si fripturism
Goma nu a fost naiv dar nici rational fripturist, a crezut intr-o conjuctura istorica, eu cred ca a fost sincer cand a cerut adeziunea la PCR, a cerut arme pentru apararea patriei dar a crezut si intr-o schimbare din intereriorul partidului unic, Goma a fost constient ca o schimbare radicala nu este posibila dar castigarea a cateorva milimetri era totusi un progres in umanizarea sistemului, si ar fi fost posibila. Un milimetru pentru un pasaport, un alt milimetru pentru un dialog cu puterea, un milimetru pentru justitie, un alt milimetru pentru adevar ...
Daca dupa o saptamana de asteptare Ceausescu ar fi fost tot atat de "aprig" contra sovieticilor tovarasul Manolescu ar fi fost si el membru de partid, oare sa nu fi fost el nici-o data membru PCR, poate, dar fripturist a fost si este. Ce sa-i faci Goma nu a avut rabdare ... inca o saptamana ... Nici dupa 89 Goma nu a avut rabdare sa se "orienteze" si nu s-a inscris in nici un partid, de data aceasta n-a mai tinut cacialmaua !
Vezi primele comentarii
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
FEATURES
 
CELE MAI