„Programul Rabla“ pentru frigidere

Pe semne că energia electrică e încă foarte ieftină acolo, de e nevoit guvernul să plătească stimularea înnoirii "şeptelului" de electrocasnice. Diferenţa dintre socialişti şi liberali este următoarea:
Socialiştii te jupoaie cu impozitele, apoi tot ei îţi dau, iar tu trebuie să le fii credincios pînă la moarte.
Liberalii adevăraţi, dacă vor să ducă lucrurile într-o direcţie, îţi fac o deducere din impozit, punctual, într-o limită precizată.

Care sunt efectele celor două abordări?

În sistemul socialist, costurile de gestionare a banilor sunt mari, de unde şi birocraţia stufoasă. Ca să ţi se plătească subvenţia, trebuie să depui cereri, să aduci acte, să te cerţi cu toanta de la ghişeu, să pierzi timp. Apare şi un efect pervers, de formare a unei pieţe paralele a rablelor. Un cuplu de tineri căsătoriţi, care n-au primit frigiderul vechi "de la mama", vor fi interesaţi de achiziţionarea unuia răpciugos la, să zicem 10 euro, pe care-l schimbă contra a 50 de euro. De unde-l cumpără? Păi, de la firmele de prelucrare a gunoiului, la rîndul lor interesate în achiziţii fictive, pentru care primesc bani de la buget. Cu alte cuvinte, guvernul plăteşte de două ori strîngerea şi casarea rablelor.

În sistemul liberal, costurile cu birocraţia sunt extrem de mici, prin simplul fapt că "plata" pentru rablă se face printr-o chitanţă şi o line în plus în foaia de calcul. Atîta tot. Nu are importanţă dacă ai avut sau nu frigider înainte de achiziţia celui nou. Deducerea e valabilă, şi egală pentru toţi cei care facturează în declaraţia de impozit, apartatul.

Cum vine treaba în alte părţi?

În Japonia, ca să scapi de frigiderul vechi, ai trei soluţii:
-1. Să-l dai la gunoi contra a 3.000-10.000 de yeni, (cca. 30-100$) atenţie!, pe care-i plăteşti. Nu-i capeţi. De ce? Pentru că frigiderele vechi sunt duşmanii păturii de ozon. Freonul din ele trebuie captat şi distrus. Nu eliberat în atmosferă. Poţi face operaţia de captare-neutralizare în propriul garaj? Nu. Atunci plăteşti celui ce posedă tehnologia. Ca să nu te înjure copiii şi nepoţii cînd vor face melanoame de la ultraviolete.
-2. Altă soluţie e să-l vinzi pe nimica, numai ca să scapi de el şi de "cheltuielile de mormîntare" pomenite mai sus.
-3. Ultima, este să-l dai cadou cuiva.


Acuma, cînd se pune problema unei politici guvernamentale, pîrghia cea mai ieftină, şi în acelaşi timp echitabilă e deducerea din impozit. Vrei contabilitate computerizată la IMM-uri? Le bagi la deducere toată tehnica de calcul achiziţionată într-un an, n-o mai lăbărţezi cu rata de amortizare pe durata normată, ci o deduci dintr-un foc, în limita a, să zicem, 30.000 de lei. IMM-ul cu pricina, poate că a dat 60.000 pe aparate. Îi consideri doar 30.000. Restul, intră la deducerile cu ţîrîita, întinse pe durata normată de amortizare. Avantajul e că îţi rămîn în buzunar mai mulţi bani, deşi statul nu ţi-a dat practic nimic, ci doar ţi-a devansat amortizarea.

Pentru anul fiscal 2007, guvernul japonez a acceptat o deducere de pînă la 200.000 yeni/unitate locativă pentru termoizolare. Cu alte cuvinte, dacă ai făcut şantierul, şi o poţi dovedi cu cel puţin o chitanţă, scapi de plata impozitului corespunzătoare sumei, în limita pomenită mai sus. Asta înseamnă în cel mai rău caz, 20.000 de yeni în buzunarul tău, nu al statului. Ţii dă, în sensul că nu ţi-i ia.

Una din condiţiile eficienţei unei politici este previzibilitatea ei. Subvenţionarea achiziţiilor de electocasnice în România, va duce de fapt la creşterea punctuală a achiziţiilor de aparate noi dar şi la creşterea preţului datorită dezechilibrului cerere-stoc. Asta nu face viaţa mai uşoară segmentului ţintă. Cu alte cuvinte, dacă lansezi o politică şi nu laşi pieţii timpul necesar pregătirii stocurilor, cîştigătorii vor fi mai degrabă producătorul, vînzătorul şi importatorul. Din politicile pripite întotdeauna cîştigă alţii, iar nu cei în nevoie.