Portret de mamă la şase mâini

Mircea Cărtărescu preţuieşte abia acum portretul mamei, pe lângă care trecea indiferent în adolescenţă: „N-am bănuit niciodată, până nu am început să scriu «Orbitor», că mama a fost - şi este încă - personajul cel mai important al vieţii mele. N-am ştiut nici o clipă că femeia care-mi făcea de mâncare şi strângea lucrurile după mine, care mă cicălea şi pe care o-nfruntam cu o totală răceală şi nesimţire îmi domina în secret viaţa interioară. Încă din copilărie nu-i permisesem niciodată să se apropie de mine, să mă sărute sau să mă alinte, o ignoram de parc-ar fi fost o simplă servitoare a mea. Când plecam în tabere nu-mi era niciodată dor de mama. Îmi reproşez şi acum cruzimea visătoare cu care, în adolescenţă, îi spuneam în faţă tot soiul de «adevăruri» care-o obideau şi o-ndurerau. Şi totuşi mama a fost întotdeauna în mine, aşa cum apa râului este în forma rotundă a pietrei pe care-a şlefuit-o. Mama, care nu-nţelege nici un rând scris de mine, mi le-a determinat de fapt pe toate, pentru că ea e cea care m-a modelat după chipul şi asemănarea ei. Abia după ce am trecut de patruzeci de ani şi, din ce în ce mai mult până acum, îmi dau seama cât de nebuneşte am iubit-o pe această femeie simplă, discretă asemenea organelor noastre interne, pe care nu le simţim până nu încep să sufere şi să ne doară. Faptul că mama, pe care mi-o amintesc, cu frumoşii ei ochi căprui, pe când era tânără într-o lume tânără şi strălucitoare şi ea, va face anul acesta 80 de ani mi se pare una dintre cele mai mari nedreptăţi ale lumii”.

 

Dan Lungu salvează imaginea mamei din clişeele de carton care prescriau, în comunism, iubirea filială: „La şcoală învăţam despre mama blândă, iubitoare şi devotată cauzei partidului, iar acasă, mama nu-şi vedea capul de treburi şi mârâia temătoare împotriva regimului. Nu m-am simţit un răsfăţat, deşi, acum îmi dau seama, am fost. Îmi amintesc că trebuia să mănânc şi să-mi fac temele. Să fiu ascultător. Faţă de faptul că scriam se instaurase o tăcere ambiguă. Uneori, dincolo de severitatea impusă de circumstanţe, licărea sensibilitatea ei reprimată... Dragostea mamei mele o văd acum revărsată asupra copiilor mei. Ba mai mult, cu discreţie, parcă chiar în secret, ea îşi adună tot ceea ce public. E mica ei avere, emoţionantă”.

 

Mama lui Dan Sociu, în schimb, era şi mama tuturor răniţilor, prieteni, trântori, beţivani: „Cu mama, cel mai bine era când mă scutea de grădiniţă pentru că ploua afară şi mă lăsa să dorm cât voiam. Un alt lucru pe care-l iubesc la ea e că, deşi suntem o familie de calici, a hrănit şi chiar a adăpostit întotdeauna pe oricine avea şi are nevoie, fără discuţie. La noi acasă, uşa e mereu deschisă, prietenii intră direct uneori şi cam toată lumea e prietenă, chiar dacă uneori unii ne mai fură din casă, se îmbată şi sunt târtani, stau la infinit şi aşa mai departe, dar se pot întoarce, teoretic, oricând, fără probleme. Asta m-a făcut să-i văd întotdeauna pe cei care au un simţ exagerat al proprietăţii - şi au probleme cu întrajutorarea - ca pe nişte fiinţe rudimentare (şi enervante). Cu toate astea, mama nu m-a ajutat deloc să am încredere în mine, dimpotrivă, mi-a săpat-o cât a putut. De aia cam tot ce mi-a ieşit mi-a ieşit împotriva ei, mai ales scrisul. Pentru asta o urăsc sincer, deşi cred că pe undeva e o logică şi în asta, măcar că nu sunt decât rar mulţumit cu ceea ce fac şi asta mă ajută mai departe. În «Nevoi speciale» vorbesc despre asta cu furie şi cu un fel de împăcare, care probabil nici nu ţine de mine, vine odată cu vârsta”.

 

Volumul II al romanului lui D.H. Lawrence „Fii şi îndrăgostiţi” vă este oferit astăzi de Cotidianul şi Editura Univers.