Home » Arte & Popcult » Teatru » Pippo Delbono: „Nu mă dezbrac de plăcere“

Pippo Delbono: „Nu mă dezbrac de plăcere“

18 Noi 2008 Gabriela Lupu | 2 comentarii | 2762 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Pippo Delbono, unul dintre regizorii de referinţă din teatrul european, omul pentru care spectatorii se calcă în picioare la Avignon, se află zilele acestea la Bucureşti, la Festivalul UTE, cu spectacolul „Minciuna“, prilej cu care a dat un interviu pentru Cotidianul.
 
Delbono
Pentru Delbono, nuditatea reprezintă un apel la adevăr.
Spectacolul tău are drept sursă de inspiraţie un accident de muncă din 2007 de la oţelăriile Thyssen-Krupp din Italia, în urma căruia au murit 7 oameni. Ştii că zilele acestea a avut loc un accident într-una din minele din România?
Am aflat şi dedicăm spectacolul victimelor de la Petrila. E ciudat. Am apărut aici ca să vorbim în spectacolul nostru despre o tragedie care s-a petrecut anul trecut în ţara noastră şi ni s-a spus că suntem contemporani cu o altă tragedie. Asta dovedeşte, dacă mai era nevoie, că sistemul face victime.

 Spectacolul tău a venit, dacă se poate spune aşa, la timpul potrivit. Lumea s-a întrebat, deşi e stupid, dacă aţi ştiut ceva despre asta.
Da. Ştiu. Până şi eu am fost şocat. Nu am vrut să fac din spectacolul meu un manifest al vreunei ideologii, ci să vorbesc despre libertate sau despre lipsa ei în orice caz.

 De unde vine „tema“ spectacolului tău?
Tatăl meu a murit de epuizare. A muncit ca un câine până i-a stat inima. Înainte de a fi sclavul sistemului, cânta la vioară, mergea la teatru, era un om liber. După ce s-a „înhămat“ la truda zilnică viaţa lui s-a terminat. 

 Piesa ta e o declaraţie politică?
Nu, nici măcar. Doar o tragere de mânecă, dacă vrei, o atenţionare prietenească. „Fraţilor, viaţa e ceva ce trece pe lângă voi.“ E mai degrabă un mesaj politico-spiritual. Eu spun la final că mi-aş fi dorit să fiu liber ca Bobo, actorul meu, care e surdomut şi analfabet. Lumea îi plânge de milă. Dar eu cred că el e adevăratul fericit. 

 Şi cum crezi că ar trebui rezolvată această criză a fiinţei umane?
În primul rând, să găsim momente în care să facem o pauză. Ai văzut spectacolul. La un moment dat le propun spectatorilor o pauză. Ciudat e că imediat mulţi s-au hotărât să iasă din sală, să umple cu ceva golul. Li se părea ineficient să stea pur şi simplu să mediteze. 

 Ce ai cu publicul, de ce îl chinuieşti?
Vreau să devină protagonist. Nu e în regulă să vină la teatru, să stea într-un fotoliu de catifea şi să privească drama altora. Trebuie el, spectatorul, să devină parte din dramă. 

 Şi cum îl provoci?
Îi arăt o oglindă. Îl arăt în toată goliciunea lui.

La propriu?
Da. La propriu. Mai întâi vine Gianluca, actorul care suferă de sindromul Down, şi se dezbracă. E grotesc, ştiu. Dar la fel e şi spectatorul şi, mai ales, sufletul lui. 

 Nuditatea nu e uşor de „manageriat“.
Mie-mi spui? La sfârşit, mă dezbrac şi eu. Crezi că o fac de plăcere? Nu. Nici gând. Dau un exemplu. Acum am mai slăbit, dar în urmă cu câteva luni eram mult mai rotofei. Nu-mi era deloc uşor să apar gol-goluţ.

Şi ce vrei, de fapt?
Goldoni e bun. Nu zic nu. Dar e mult prea comod să vezi Goldoni. Eu nu fac teatru pentru că îmi face mie plăcere să apar pe scenă, pentru că sunt egoist şi narcisist. Nu. Ar fi prea simplu. Teatrul e cu mult mai profund. E nevoia de a urla un mesaj către umanitate. Spectacolele mele schimbă relaţia actor-spectator. Nimeni nu mai e spectator, nimeni nu mai e „safe“ în montările mele. Pentru că oricum ideea de a fi pus la adăpost e o himeră. Eu nu fac decât să scurm lucrurile după adevăr. 

 Nu ţi-e teamă că sperii spectatorii?
Mulţi dintre ei pleacă. Ai văzut. E o chestie de alegere. O respect. Asta e o atitudine. Dar, la final, am văzut şi bărbaţi în toată firea plângând. Era unu’ mare şi destul de macho în primul rând care plângea cu vorbe. Asta caut. 

 Asta vrei, să şochezi?
Eu vreau doar să spun adevărul. Asta cu şocul îmi aduce aminte de o întâmplare reală. După Al Doilea Război Mondial, era o femeie care făcea striptease într-un bar. Nu asta era ciudat, ci faptul că era o supravieţuitoare a Holocaustului. Sigur că mulţi s-au îngrămădit să o judece. Şi ea le-a spus: „Nu aţi fost oripilaţi de faptul că au fost gazaţi milioane de oameni şi vă şochează că eu mă dezbrac?“. Cam asta ar fi întrebarea mea. Nu sunteţi uimiţi văzând oameni care se „îmbracă“ cu măşti zi de zi şi vă uluieşte un om singur pe o scenă, dezbrăcat de tot şi de toate?

 Ai actori foarte speciali.
Da. Fiecare are o poveste. Micuţul Bobo care pentru mine e Marele Bobo e surdomut şi atunci când l-am întâlnit stătea deja de 45 de ani într-un ospiciu. 

 Cum l-ai întâlnit?
Făceam un curs la acel spital. Terapie prin artă. Şi Bobo a fost un „student“ absolut minunat. Am făcut cerere să devin tutorele lui şi de mai bine de zece ani locuieşte cu mine. E, dacă vrei, „copilul“ meu. Şi e primadonă în spectacolele mele. Apoi e Gianluca, cel cu sindromul Down. El a fost elevul mamei mele. Mama era învăţătoare şi lucra cu copii cu astfel de probleme. M-am „înrolat“ şi eu pe acest câmp de luptă. Şi mai e Nelson care era homeless. L-am luat de pe stradă. Apoi, mai am un actor care e refugiat politic din Argentina. Şi desigur alţii, cei „normali“ să le spunem, actori cu acte şi tineri care m-au urmat peste tot vrând să facă parte din trupa mea, lucru la care m-am împotrivit cât am putut. 

 Cum lucrezi cu aceşti actori atât de speciali?
Vrei să spui că Bobo nu e profesionist? E cu mult mai profesionist decât mulţi actori cu studii. Sigur că toţi aceştia au probleme serioase cu capul, dar când sunt pe scenă sunt minunaţi. Au un senzaţional simţ al ritmului, al poziţiei. Lucrează impecabil. Nelson, de pildă, repetă acelaşi gest milimetric cum eu nu aş fi niciodată în stare să fac. Şi de fapt în asta constă teatrul, în repetarea stării de graţie. Bobo e singurul capabil să transforme o atmosferă neagră, apăsătoare, într-o plimbare prin parc. Iar el, pe de altă parte, improvizează ca nimeni altul. La el, fiecare spectacol e diferit în funcţie de starea lui. Şi eu rămân uimit de fiecare dată când îl văd. Dacă mă întrebi, eu cred sincer că ceea ce fac ei e artă. Pur şi simplu. 

 Care e sensul teatrului pentru tine?
Mie nu-mi place teatrul, dar asta e menirea mea. Poate că sună banal, dar teatrul e un fel de setare, de sincronizare a ceasului omenesc cu cel al universului, cu ceasul lui Dumnezeu, dacă vrei. 

Eşti credincios?
OK, şi pe mine m-a pipăit un popă când eram mic, dar asta nu înseamnă că neg nevoia omului de spiritualitate şi existenţa lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

2 comentarii

 
1
iann t. 19-Noi-2008 17:45
Ah, uite o replica la NU/ul dlui Ornea
Din cite am citit, ca de vazut, din pacate, nu am vazut, Minciuna lui Pippo Delbono NU ar fi deloc pe placul lui Liviu Ornea. Cind spun asta, ma gindesc la Nu/ul ionescian pe care dl Ornea il semneaza in ultimul nr al observatorului cultural, un text care ar trebui sa stirneasca ceva replici, eu le astept cu interes. Pina se urneste lumea noastra teatrala, prima replica la citeva din supararile lui Liviu Ornea a venit la marele fix din partea lui Pippo Delbono. Liviu Ornea nu crede in valoarea teatrului care vrea sa faca din spectator \\\"parte din spectacol\\\", uite ca Delbono este un regizor cautat prin toata Europa tocmai pt ca ii chinuieste pe spectatori, din care vrea sa faca \\\"parte din drama\\\". Sint curioasa daca dl Ornea s/a confruntat cu Minciuna lui Delbono si daca i/a placut cum a fost chinuit. In fine, Nu/ul dlui Ornea este destul de imbirligat, multe din supararile care l/au provocat le impartasesc si eu, altele mi se par lipsite de temei sau cer infinite nuantari. Asa cum infinite nuante cer si raspunsurile lui Delbono.
2
iann t. 19-Noi-2008 17:57
altfel de minciuni
De pilda, imi suna destul de infantil discursul lui Delbono despre libertate/lipsa libertatii. Delbono zice despre tatal sau ca inainte de a fi sclavul sistemului, cinta la vioara, mergea la teatru, era un om liber. Dupa ce s-a „inhamat“ la truda zilnica viaţa lui s-a terminat.

Problema e ca libertatea unora de a merge la teatru sau a cinta la vioara NU poate fi despartita de truda zilnica a altora, NU se poate! asta e : de cind lumea, unii, cei mai multi, trebuie sa trudeasca/sa devina sclavii sistemului, pt ca altii, din nefericire putini, sa se bucure de libertatea de a cinta si a face arta. Sau poate exista un SISTEM in care nimeni nu trudeste si toata lumea cinta si danseaza si nu stiu eu de raiul asta terestru! Singura sansa a truditorilor este sa faca o PAUZA, cum spune Delbono. Chestia asta cu PAUZA, din Minciuna, mi/a placut tare mult. Ar mai fi multe de spus despre libertatea si fericirea surdomutilor si analfabetilor, ca Bobo, dar nu e timp si loc. Spun doar ca eu cred ca Bobo nu e nici liber, nici fericit, nici de invidiat si ca Delbono construieste multe alte MINCIUNI in interviul asta ...
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
TEATRU
 
CELE MAI