Pino, fa-te ca lucrezi!

Inca o premiera la Nationalul bucurestean: "Idolul si Ion Anapoda" de G.M. Zamfirescu, un spectacol placut, onorabil, fara sa spuna nimic nici despre trecutul, nici despre viitorul unui spatiu artistic de la care asteptam mai mult.

Prezenta unui teatru in viata artistica a unui oras � prin teatru se intelege in acest context un nucleu creator, nu o cladire cu luminile aprinse seara - nu se poate modifica peste noapte. O noua conducere mosteneste o serie de spectacole in rulaj, un numar de spectacole in repetitie cu fonduri deja angajate si un numar de promisiuni traduse in sperantele artistilor.

Oferta prezenta a Nationalului

Da, la Teatrul National se pastreaza traditia (dar de ce spectacole cum este "Lucrezia Borgia" sint considerate o traditie respectabila?). Da, la Teatrul National se potenteaza inovatia, se dau certificate de maturitate tinerilor (dar este un spectacol cum e "Gindirea" stimularea unui regizor pe cale de a deveni adult sau un procedeu de imbatrinire rapida a unui om talentat?). Da, la Teatrul National se produc spectacole unde lumea se distreaza si probabil este singurul capitol unde nu prea ai multe reprosuri de formulat, desi uneori acest tip de distractie nu se deosebeste prea mult de comicul baltat al spectacolelor de divertisment cu care artisti de diferite calibre satisfac nevoile spirituale ale concetatenilor lor, dar si nevoia lor de bani.

In calitatea sa de nou director al Teatrului National din Bucuresti, Ion Caramitru, pentru prieteni, Pino, a avut norocul sa-l gaseasca pe regizorul Iuri Kordonski liber si sa poata duce la bun sfirsit un spectacol cum este "Inima de ciine", sugerind convingator cam cum isi doreste sa arate viitorul colectivului pe care il conduce. Cu toate neimplinirile sale, "A patra sora" a fost, de asemenea, o depasire a mediocritatii declarate performanta.

Forta omului fara calitati

Si acum "Idolul si Ion Anapoda" in montarea lui Ion Cojar. O piesa scrisa intre cele doua razboaie, ilustrind tema atit de draga literaturii romane, aceea a potentialitatilor omului neinsemnat, a virtutilor si generozitatii lui, toate exprimate la nevoie, in situatii exceptionale. Dan Puric (Ion) "joaca" pentru prostii din piesa, nu si pentru inteligentii din sala, umilinta materializata in asteptare, mascata in politete, ornata cu ciudatenii, toate acestea permitindu-i sa-si ascunda adevaratele sentimente. Adversara lui principala este Ileana Stana Ionescu (Stavaroaia) � apriga proprietara a pensiunii si a destinului Mioarei, jucate de Cesonia Postelnicu, prea naiva si prea stiutoare pentru a putea obtine o imagine coerenta a personajului. Puric cistiga mereu, desi matusa este cea care tipa mai tare. Ileana Stana Ionescu construieste sinteza mahalalei cu pretentii, fara prea multa grija pentru nuante, dar intre actrita si rol se instaleaza acea distanta necesara pentru ca stilul kitsch sa devina subiect de ris, nu model de imitat. Pe umerii inca fragili ai Irinei Cojar (Frosa) a stat greaua sarcina a transformarii "la vedere" a servitoarei analfabete si rudimentare intr-o fiinta fermecatoare si promitatoare. Toate acestea ar trebui sa se petreaca sub influenta lui Ion, care o invata sa citeasca, iar capacitatea de a citi ar urma sa-i ofere si stiinta de a-si exprima sentimentele. Dar ea silabiseste indelung, fara nici un fel de evolutie si sintem pusi sa credem ca ea a devenit altcineva doar atunci cind se suie pe un scaun imbracata in rochie de mireasa. Poate ca pentru unii e suficient.

Optiuni confuze

Ion Cojar este un profesionist desavirsit, relatia lui cu dramaturgia lui G.M. Zamfirescu este una de suflet, spectacolul poarta marca acestei iubiri si emana caldura si simpatie. Dar, dincolo de asta, ezitarea intre o montare afisat traditionala, de muzeu, si o versiune acceptabila pentru spectatorul de astazi asaza spectacolul intr-o statie care duce spre zona retro, fara a ajunge la destinatie. Dilema nu e doar a spectacolului, ci a Teatrului National insusi: daca vrea sa fie un muzeu, atunci sa colectioneze si sa restaureze exponate vechi, pretioase. Daca vrea sa fie un element de modernitate teatrala, e momentul cind acest lucru sa poata fi constatat si prin optiunile artistice. �