Picasso şi Apollinaire, suspecţi în furtul Monalisei

Demonstrând că resursele capitalului de faimă de care Gioconda se bucură de aproape 500 de ani sunt de neepuizat, două noi volume pretendente deja la topurile de bestseller-uri încearcă să pună cap la cap încâlcita poveste a furtului care "a înfrigurat Parisul", după cum titra presa vremii imediat ce faimosul tablou al lui Leonardo a fost furat de la Luvru. Dimineaţa zilei de 21 august 1911, când s-a constatat că cel mai valoros exponat al muzeului dispăruse din Salon Carré, a însemnat pentru francezi începutul unei investigaţii ale cărei rezultate nu sunt considerate 100% concludente nici în ziua de azi.

 

"Era într-o dimineaţă de luni, iar Luvrul era închis. După obiceiul muzeului din prima zi a săptămânii, doar personalul de serviciu, curatorii şi alţi câţiva angajaţi se preumblau pe holurile cavernoase ale clădirii care fusese odată casa regilor Franţei, dar care, de câteva secole, era destinată adăpostirii comorilor artistice ale naţiunii", îşi încep Dorothy şi Thomas Hobbler volumul "The Crimes of Paris: A True Story of Murder, Theft, and Detection". Chiar dacă celebrul tablou a dispărut în cursul dimineţii de luni, gărzile şi personajul muzeului au observat absenţa lui abia marţi, când Luvrul s-a redeschis publicului.

 

După cum arată autorii cărţii, în zilele următoare, vestea s-a răspândit cu o viteză fulgerătoare în presă, apărând pe prima pagină a ziarelor din toată lumea. Dispariţia Monalisei "a făcut o asemenea senzaţie, încât parizienii au uitat pentru moment de zvonurile războiului", spuneau jurnaliştii de la "The New York Times", pentru ca la scurtă vreme mai multe publicaţii franţuzeşti să înceapă o adevărată cursă a recompenselor oferite celui care va returna lucrarea. 40.000 de franci oferea pe-atunci revista "Illustration" celui care-ar fi adus-o pe Monalisa la redacţia lor, graniţele au fost imediat închise, iar trenurile şi corăbiile care părăseau Franţa erau minuţios percheziţionate. Ironia face ca, odată cu dispariţia tabloului, Luvrul să fie asaltat de vizitatori care voiau să vadă cu ochii lor "minunea", mulţi dintre ei aducând flori pentru vitrina goală. Aflat într-o călătorie la Paris în septembrie 1911, Franz Kafka şi-a notat în jurnal că în jurul muzeului era "o asemenea agitaţie şi aglomeraţie, ca şi când tocmai s-ar fi furat Monalisa".

 

Investigaţiile poliţiei, începute imediat după aflarea veştii, au mers extrem de greoi, mai ales din cauza ponturilor contradictorii pe care le primeau despre posibilii hoţi. La nici o săptămână de la dispariţie, Honoré Joseph Géry Pieret s-a prezentat la redacţia "Paris-Journal" cu o statuetă despre care susţinea că ar face parte dintr-un grup mai mare de artefacte pe care le-ar fi furat cu câţiva ani în urmă de la Luvru. După declaraţiile acestuia, care-i fusese o vreme "secretar" lui Guillaume Apollinaire, însuşi autorul pe atunci extrem de controversat al celor "Unsprezece mii de vergi", ar fi fost implicat în aceste furturi. Arestat în urma acestor acuzaţii, Apollinaire a negat orice implicare în subtilizarea statuetelor, recunoscând însă că Pieret vânduse câteva dintre statuetele respective lui Pablo Picasso. Acesta din urmă, aflat abia la începutul ascensiunii sale în viaţa burgheză a Parisului de Belle Epoque, a recunoscut că a cumpărat două statuete, care le-au inspirat pentru "Domnişoarele de la Avignon", susţinând însă că nu ştia de provenienţa lor, temându-se să nu fie repatriat în Spania.

 

Atât Apollinaire, cât şi Picasso au fost eliberaţi şi abia după patru ani s-a descoperit o breşă mai generoasă. În tot acest interval, zvonurile au plimbat-o pe Monalisa ba în Elveţia, ba în America de Sud sau la Sankt Petersburg, însă după descoperirea adevăratului hoţ s-a dovedit că ea nu făcuse decât o scurtă vizită la Florenţa, acolo unde Vincenzo Peruggia, tâmplar şi zugrav, intenţionase să o vândă unui negustor de artă. Peruggia, care încercase în repetate rânduri să se descotorosească de mult prea valorosul tablou, fusese pentru aproape un an angajat al Muzeului Luvru, participând, conform autorilor, la construirea vitrinei unde era adăpostită lucrarea lui Da Vinci. Chiar dacă a fost condamnat pentru nebunescul gest, nu a dat niciodată prea multe detalii despre fabuloasa operaţiune, susţinând că intenţia sa era să redea Italiei una dintre capodoperele pe care Napoleon le luase cu forţa din ţările Europei. Toate bune şi frumoase, numai că Gioconda nu se număra printre operele de artă pe care fostul împărat al francezilor şi le luase ca suvenir în timpul campaniilor sale, astfel încât adevărata intrigă din spatele celui mai cunoscut furt de artă din istoria mediatizată rămâne şi astăzi, la aproape o sută de ani, o necunoscută.

 

În "Vanished Smile: The Mysterious Theft of Mona Lisa", R.A. Scotti reia povestea pe care Karl Decker, un jurnalist american, a publicat-o în 1932, susţinând că l-a întâlnit pe "omul din umbră" al cazului Mona Lisa, un aristocrat pe nume Marqués Eduardo de Valfierno, care ar fi comandat acest furt pentru a putea vinde şase cópii ale tabloului. Nici o noutate convingătoare nu iese la iveală din studiul lui Scotti, însă concluzia cărţii se reduce la o afirmaţie de bun-simţ: "Mona Lisa a părăsit Luvrul ca operă de artă şi s-a întors un adevărat icon", observă autorul care prin propria carte participă la întreţinerea mitului Da Vinci.