Home » Home » Interviu » Petru Popescu: „Într-un fel n-am plecat niciodată de aici“

Petru Popescu: „Într-un fel n-am plecat niciodată de aici“

30 Sep 2008 Magdalena Popa Buluc | 0 comentarii | 4338 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Autorul Petru Popescu, aflat în aceste zile la Bucureşti, povesteşte, în exclusivitate pentru Cotidianul, despre destinul său între două culturi, despre sentimentul că, „într-un fel, n-a plecat niciodată din România“, despre viitorul său roman scris în limba maternă.
 
Petru Popescu
„Într-un fel n-am plecat niciodată de aici“.
Aţi părăsit România, în 1973, în plină glorie. Eraţi un scriitor apreciat, cu o estetică personală, cu romane îndrăzneţe precum „Dulce ca mierea e glonţul patriei“, „Prins“, „Sfârşitul bahic“, „Să creşti într-un an cât alţii într-o zi“, prin care încercaţi să reinventaţi proza orăşenească. Ce v-a determinat să plecaţi? Vă simţeaţi prizonierul unor iluzii? 

Am fost invitat la International Writing Program of the University of Iowa, un seminar internaţional de reputaţie la vremea aceea. Hotărârea de a nu mă mai întoarce nu a fost luată chiar de pe o zi pe alta. Eram un scriitor iubit de tineret. După patru romane publicate, oarecum disidente, relaţiile cu Direcţia presei deveniseră foarte încordate. Cărţile mele, din ce în ce mai incisive, au creat o primejdie la care nu mă aşteptam. Ceauşescu voia să folosească artiştii ca propagandişti, să facă din scriitorii importanţi ai momentului apologeţii lui. Reuşisem ca la 28 de ani să mă ridic deasupra unor nume mai cunoscute ale literaturii contemporane. Mi s-a dat de înţeles că ar trebui să scriu romane istorice, în care eroismul patriotic al lui Ştefan cel Mare sau al lui Mihai Viteazul să se continue până la dictatorul zilei, care trebuia evocat în termeni străluciţi. Tot atunci, Zoe Ceauşescu a venit cu un volum pentru autograf şi mi-a spus că este o admiratoare a operelor mele. Era o personalitate complexă, o răzvrătită, dar şi o prizonieră în interiorul familiei. Devenisem subiectul atenţiilor Zoei, ca scriitor, ca persoană socială. Apoi, interesul ei a căpătat o notă foarte personală, ceea ce a dat naştere zvonului privind o „romance“.

Era numai un zvon? 

În momentul respectiv, Ceauşescu a fost într-o călătorie în America Latină. Am făcut parte din grupul de presă care l-a însoţit, deşi nu eram analist politic. Mi-am dat seama că voi fi presat ori de o prietenie din partea Zoei, ori de obligaţia de a deveni apologetul tatălui. Eram oarecum naiv din punctul de vedere al jocurilor politice. Am realizat însă că, în felul acesta, îmi voi pierde toată reputaţia pe care mi-o câştigasem în urma luptelor cu cenzura. Urma ori să devin un scriitor de casă, ori să încerc să scriu în limba engleză în vederea unei eventuale plecări definitive din ţară. Zoe m-a făcut să înţeleg că nu voi putea fugi de afilierea mea la sistem şi că trebuie să scriu liber. Comunismul începuse să umble gol pe stradă, lupta de clasă nu mai era o metaforă, situaţia devenea din ce în ce mai rigidă. În acel moment am primit invitaţia în America. Trebuia să stau acolo cinci luni şi m-am hotărât să rămân, cu mare durere, pentru că a-ţi părăsi limba în care ai ajuns să scrii nuanţat, a-ţi părăsi prietenii e ca o amputare a propriei persoane.

Numele dumneavoastră a fost şters din toate dicţionarele de literatură. V-aţi oprit în Oraşul Îngerilor, Los Angeles, capitala filmului. Cum a fost acest salt spre lumea cea mare şi necunoscută? 

Nu m-am născut din nou, zicându-mi că trebuie să mă reinventez atât pe plan artistic, cât şi uman, să mă adaptez sistemului american.

Dând timpul înapoi, personajul principal din romanul „Prins“, o noutate atunci prin analizarea psihologiei unui om ce se ştie condamnat la moarte de o boală incurabilă, are vreo legătură cu biografia dumneavoastră? 

Aveam un frate geamăn care a murit de poliomielită la vârsta de 14 ani. Numele noastre erau Petru şi Pavel. A fost o tragedie în familie, o senzaţie de gol, pentru că mama pierdea al doilea copil. După dispariţia lui umblam disperat din cameră în cameră. Până atunci ne făcuserăm lecţiile împreună, mergeam, unul lângă altul, la şcoală, la „Spiru Haret“. Am început să scriu, probabil ca o terapie personală, versuri, „Fire de jazz“, eseuri, „Moartea din fereastră“...

Făceaţi parte dintr-o familie de intelectuali. Mama dumneavoastră era o superbă actriţă. 

Se numea Neli Cutava şi juca la Teatrul Nottara. Provenea dintr-o familie de actori şi jurnalişti. Tatăl meu, Radu Popescu, era critic literar şi dramatic, redactor-şef la revista „Teatru“. Bunicul meu fusese prieten cu Gala Galaction. Stăteau într-o casă caracteristică vechiului Bucureşti, pe Sf. Apostoli, stradă demolată mai târziu.

Este foarte dificil să te afirmi ca scriitor în altă limbă decât cea în care te-ai născut? 

M-am dus la Los Angeles, la Şcoala de Film, unde m-am înscris la clasa de scenaristică şi regie. Semnasem, în România, scenariul pentru filmul „Drum în penumbră“. Filmul este o artă grandioasă şi eficientă, dar mult mai simplu decât proza. Mi-am zis că, dacă scriu aceste scenarii, îmi perfecţionez engleza. Primul scenariu pentru un film care s-a difuzat la American United Artists a fost „The Last Wave“, în 1977, semnat de regizorul Peter Weir. La puţin timp am scris proză în engleză. Atunci am trăit un moment ameţitor. În clipa de faţă, în mine sunt doi scriitori, unul român şi unul american. Între cei doi există un dialog.

În America, unde aţi realizat filme de succes precum „Obsessive Love“ şi „The Death of an Angel“, scenaristul are un statut egal cu cel al regizorului? 

Nu. El este sclavul sistemului de film, deşi este bine remunerat. Şeful de echipă al sclavilor este regizorul, iar împărat este actorul. Cine îl ştie, de exemplu, pe autorul scenariului la „Lista lui Schindler“, la „Casablanca“? Din păcate, numele scenariştilor nu se cunosc decât în interiorul Hollywoodului. Pe vremea când filmul era de autor, el era considerat opera regizorului. Ingmar Bergman şi Tarantino şi-au scris scenariile, dar cea mai mare parte a regizorilor nu fac acelaşi lucru. Astăzi, dacă vrei să faci box office, ai nevoie de actori cu nume. Lumea spune: „Ai văzut ultimul film al lui Brad Pitt?“. Ideile dramatice originale, puternice, care „sar din pagină“, sunt alese de lectori specializaţi. 

Aţi revenit în România în 1992, când ne-am şi întâlnit la Mangalia, la „Cartea la nisip“, apoi în luna mai, anul acesta, şi acum. Ce înseamnă aceste reveniri la matcă? 

Într-un fel n-am plecat niciodată de aici. Lumea mea interioară este formată din prietenii de aici sau atomizaţi pe tot globul, ca şi mine. Dar, dacă stăteam în România, nu puteam să scriu cu adevărat, nici realist, nici erotic, nici social. Nu poţi trăi în imediata vecinătate a puterii decât dacă eşti Michelangelo. Într-un sistem în care arta era considerată propagandă, iar artiştii supravegheaţi poliţieneşte, mi-ar fi fost imposibil să rezist. Am riscat. Mă interesau foarte multe lucruri: aventura existenţială, minunile geografice ale tropicelor, Amazonul, Africa, din care mi-au ieşit şi nişte cărţi, precum „Amazon Beaming“, de exemplu, care s-a bucurat de mare succes, „Almost Adam“, sau cărţile mai autobiografice, cum ar fi „The Return“, în care vorbesc despre România. Scrisul despre ţări europene relativ excentrice pare a nu fi interesant pentru cititorul american.

Ce aveţi pe masa de lucru? 

Vreau să scriu din nou despre România, să mă reîntâlnesc cu mine, dacă se poate, cu cel de dinainte de a pleca. Să-mi amintesc de vremea în care, deşi eram grav sufocaţi de istorie, prieteniile erau cu adevărat solidare. Aş vrea să recapăt emoţia de atunci a scrisului şi să leg acel moment, peste o generaţie şi peste timpul scurs, de scriitorul care sunt astăzi. Am cunoscut editori dornici să-mi publice volumele apărute cu mulţi ani în urmă, care sunt necunoscute generaţiei tinere. Am început să scriu un roman de proporţii în limba română, captivant, sincer, modern, despre evenimente care mi-au marcat destinul, despre ultimele opt luni înainte de plecarea din ţară şi despre motivele care au determinat-o. Această carte, tradusă în engleză, ar interesa şi publicul mai elevat din SUA.

Dacă aţi întoarce timpul, care ar fi lucrurile pe care nu le-aţi mai face? 

Nu ştiu. Scriitorul este un martor al timpului care se simte întotdeauna responsabil şi vinovat de tragediile istorice pe care nu el le-a creat. Este cel care defineşte conştiinţa unei generaţii. Scriitorul este mielul lui Dumnezeu care suferă pentru păcatele lumii. Când eram tânăr, simţeam cu toată responsabilitatea ce se întâmplă în viaţa literară în lupta cu cenzura, în încercarea zilnică de a ne păstra puritatea şi mândria. Am trăit o viaţă stresantă, refugiindu-mă în servirea literaturii pe care o scrisesem sau pe care urma să o scriu. Regret că descopăr acum în România lucruri pline de farmec pe care nu le-am văzut atunci şi mă bucur că pot să le trăiesc cu prospeţimea tinereţii. Regret că în America nu am început să scriu proză mai devreme.

Cum redescoperiţi acum România? Vi se pare schimbată? 

Enorm. Am părăsit-o când libertatea ei tranzitorie le dădea posibilitatea celor care făcuseră nişte breşe să negocieze cu sistemul. Mi-am dat seama însă, în timpul călătoriei lui Ceauşescu în America Latină, că dictatura lui va ajunge la o formă aberantă. Speram că poate va fi înlocuit de Ion Iliescu, care era un reper pentru mine, un intelectual, un puternic om politic şi în acelaşi timp un mare iubitor de cultură. Dar nu s-a întâmplat aşa. Pe vremea aceea eram un grup în care fiecare încerca în felul lui - Nichita Stănescu în poezie, eu în proză, Mazilu în teatru, Nicolae Breban, Lucian Pintilie în film - să realizeze un fel de Primăvara de la Praga. Regret că nu am fost prezent la evenimente importante care au marcat România de astăzi.

În curând, în SUA vor avea loc alegeri prezidenţiale. De ce parte a baricadei sunteţi? 

Democraţilor le pasă de viitorul societăţii, de faptul că există o clasă pauperizată care înainte era mult mai mică. În clipa de faţă există nişte averi aproape scandaloase. Fără să fiu un adept al totalitarismului, eu sunt un om de stânga. Poate că voi vota cu Obama, deoarece am fost un admirator al lui Hillary Clinton. Un preşedinte de culoare ar da bine şi nu s-ar mai putea spune că suntem o ţară lipsită de democraţie. Lumea filmului este împărţită. Holywoodul este întotdeauna parte din jocul politic.

La ce visaţi?
 
Să am cititori peste tot în lume. Gustul societăţii se schimbă, iar scriitorul trebuie să vină în întâmpinarea lui. Eu trăiesc numai din scris. Visez să devin o legendă prin cărţile mele, şi nu prin biografie. M-ar pasiona să fac un fel de reality show cu importanţi oameni politici din SUA, care să vorbească despre America de astăzi şi care să cunoască mai bine România.

 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI