Home » Arte & Popcult » Carte » Noica - evazionist pentru Manolescu, activist la Liiceanu

Noica - evazionist pentru Manolescu, activist la Liiceanu

02 Dec 2008 Alexandra Olivotto | 1 comentarii | 2619 vizualizari
Rating:
9 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Manolescu şi Liiceanu au fiecare propriul Noica: al celui dintâi e evazionist, “trăirist” şi condescendent faţă de literatură. Al celui de-al doilea e activist, cerebral şi adept convins al beletristicii.
 
Manolescu si Liiceanu
Nicolae Manolescu critică compromisul lui Noica, în timp ce Liiceanu apără memoria mentorului său.
Două lucrări care au animat recent peisajul literelor autohtone, „Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu şi „Scrisori către fiul meu” de Gabriel Liiceanu, prezintă portrete nu o dată divergente ale lui Constantin Noica. În ceea ce priveşte relaţia filozofului cu regimul comunist, Manolescu vede evazionism, iar Liiceanu, un activism divorţat de orientare poli­tică, făcut „cu aprobare” şi totuşi în interstiţii.

Cel dintâi aliază afirmaţia lui Marino cu „sihăstria cultu­rală” pe care o invoca Patapievici şi spune că „Noica a fost îngăduit tocmai pentru că acţiunea lui era declarat evazionistă, adică pur culturală, naţionalistă şi pe deasupra utilă politicii PCR din anii ’70-’80 de recuperare a exilului cu care Noica avea relaţii strânse (îndeosebi cu Eliade, Ionescu şi Cioran, cultivaţi acum de regimul comunist, care, cu un sfert de veac mai devreme, îl aruncase pe Noica în închisoare acuzându-l, ce paradox!, de a le fi răspândit cărţile în Ro­mânia)”. Manolescu vorbeşte şi despre „o colaborare nu doar de idei cu fosta Securitate“ şi invocă explicaţia lui Liiceanu: „A încercat (...) să-i apere memoria folosind un argument falacios: Noica n-ar fi făcut concesiile cu pricina (mai degrabă probe de laşitate măruntă) decât fiindcă a ţinut să-i fie publicate cărţile. Posibil, dar ce justificare e asta?“, se întreabă Manolescu.

Cu totul altfel vede Liiceanu lucru­rile. În primul rând, implicarea cul­tu­rală numai pură nu e, extra­po­lează eseistul cuvintele lui Noica: „Cultura e altceva decât cultura de salon. Iar dacă istoria culturii este povestea felului în care oamenii şi-au dat altora sufletul, numai tre­când prin istoria asta ai să poţi învăţa modul în care se ec-spiră, în care se moare în beneficiul celuilalt, modul în care se dă sufletul cu adevărat”. În contextul în care cultura e o ches­tiune de viaţă şi de moarte, demersul lui Noica are o anvergură care transcende politicul, cel puţin la Liiceanu: „Credea (Noica - n.r.) deopotrivă în fiinţa noastră căzută şi în funcţia salvatoare a acestei convertiri şi, ca orice profet, utopist şi activist autentic, era un fanatic care, de astă dată, visa să populeze lumea cu agenţi ai filozofiei (...). Spiritualizată astfel, omenirea ar fi încetat să mai fie un amestec ignobil de oameni şi sub-oameni, ar fi devenit o rasă de dincolo de rase, o lume de semizei unificată de credinţa în zeii culturii”, subliniază eseistul.

Când vine vorba de sentimentalitatea lui Noica, Manolescu şi Liiceanu o interpretează cu totul şi cu totul diferit. „Viaţa spiritului contează mai mult decât intelectul. În felul paradoxal al lui Nae Ionescu şi M. Eliade, Noica socoteşte inteli­genţa «nesu­ferită», iar pe oamenii inteli­genţi plicticoşi. Una din minţile cele mai sclipitoare din filozofia (şi culturală) româ­nească scrie fără să clipească: Am învăţat totdeauna mai mult de la oamenii proşti decât de la cei inteligenţi“, crede Manolescu şi plusează: „Un om cu mintea doldora de idei (Jurnalul filosofic din 1944 e o dovadă) şi atât de riguros în urmărirea lor pariază pe trăiri şi nu dă doi bani pe intelect, care n-ar avea altă putere decât să dubleze viaţa adevărată a spiritului prin concepte şi leg“. Liiceanu nu îl vede într-atât de „simţitor” pe Noica, păstrând nişte rezerve ferme. O spune, referindu-se la „Jurnalul de la Păltiniş“: „Cu ajutorul lui Noica, şi oarecum în pofida lui, scrisesem o subversivă poveste de iubire”.

Dimpotrivă, autorul „Scrisorilor către fiul meu” vede în acţiunea paideică a lui Noica asupra lui o civilizare a pornirilor sale de „bun sălbatic”: „Dacă mă uit în urmă, singura mea teamă este că a vrut să mă «civilizeze» prea tare, să mă împingă în punctul în care ţipătul necioplit al inimii nu mai putea străbate dincolo de bunele maniere ale minţii”. E drept, recunoaşte Liiceanu, Noica a ştiut să mizeze pe afectivitatea lui, „ca mare pedagog ce era”, l-a îndemnat să se dăruiască, dar şi să obţină uneltele necesare acestui act: „Nu poţi să le propui un simplu ţipăt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie să ai mijloacele de a-l modula, de a-l transforma în melodie. Pentru asta ai nevoie să treci prin cărţile mari ale lumii (...)”, precizează Liiceanu. Modul în care Noica vedea literatura constituie un alt punct în care vederi­le filozofului şi acelea ale criticului lite­rar sunt divergente. Manolescu, care dă ample citate din „Jurnalul de la Păltiniş“ în capitolul „Istoriei criti­ce...” consacrat lui Liiceanu, susţine: „Probabil tot influenţa lui Noica a determinat la Liiceanu o anumită rezer­vă faţă de literatură, vizibilă mai cu seamă în primele cărţi, abandonate ulterior”.

Dimpotrivă, în „Scri­sori către fiul meu”, este evident că Noica includea literatura în arsenalul său pedagogic şi îi acorda un rol privi­legiat: „Era un seducător care îşi propusese să umple, prin strategii şi şarmuri literare, prăpastia care despărţea limbajul filozofiei de cel obişnuit al oamenilor şi, astfel, să împace filosofia cu lumea, în vederea convertirii tuturor la lumea filozofiei”. Liiceanu vorbeşte chiar despre „neaşteptata transpoziţie a filozofiei în plan epic” şi subliniază: „Acum Noica se «folosea» de noi, încercând să vadă textul lui Hegel cu ochii inocenţei noastre, aşadar exploatând-o pe aceasta în mod metodologic, mode­lându-şi discursul după ea şi încercând să construiască o povestire cât mai fluentă şi mai seducătoare, un basm filozofic pe înţelesul oricui“.

În contextul în care cultura e o ches­tiune de viaţă şi de moarte, demersul lui Noica are o anvergură care transcende politicul, cel puţin la Liiceanu.

 

 

 

 

 

 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
Camelian Propinatiu 03-Dec-2008 11:54
Reactii relativ vechi fata de site
Un dialog real al celor doi megaintelectuali, pe Realitatea TV sau A1, chiar ca ar fi un eveniment!
Dl Manolescu si-ar mentine ideile demolatoare, dar ar trebui sa raspunda pentru ce nu l-a atacat pe fragilul Noica inca de la primele compromisuri cu Eminescu şi cu performanta in cultura Romaneasca, poate se indrepta.
Dl Liiceanu are mai sus reactii relativ vechi, datand de cand scrisorile. Cele recente s-ar putea CITI in configaratia noului site Humanitas, de unde au disparut paginile speciale, dedicate frapant unor autori promovati de editura, pentru Eliade, Cioran, Noica, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca pierderea de imagine putand duce la multa uitare.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
CARTE
 
CELE MAI