Home » Home » Interviu » Nik Powell: "Dramele merg bine în timpul recesiunilor"

Nik Powell: "Dramele merg bine în timpul recesiunilor"

29 Mar 2009 Alexandra Olivotto | 0 comentarii | 903 vizualizari
Rating:
8 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Vicepreşedintele Academiei Europene de Film şi totodată directorul Şcolii Naţionale de Film şi Televiziune din Londra va face anul acesta parte din juriul secţiunii de lungmetraj a Festivalului B-EST IFF. Într-un interviu pentru Cotidianul, Powell povesteşte despre cum recesiunea prinde bine cinemaului şi despre cum criza scoate la iveală poveşti cu potenţial de box office.
 
Nik Powell
Dacă ar trebui să formulaţi cinci reguli pentru producătorii de pretutindeni, care ar fi acestea?

Bănuiesc că prima ar fi să nu ai nici o regulă. Cred că producătorii ar trebui să fie curajoşi şi calmi şi să se priceapă la interacţiunile cu oamenii. Trebuie să-i înţeleagă pe ceilalţi tocmai pentru a le permite să dea ce au mai bun.

Care dintre cei implicaţi în realizarea unui film - regizori, scenarişti, actori ş.a.m.d. - sunt cei mai dificili, ţinând cont de experienţa dumneavoastră?

Fiecare producţie este diferită şi, prin urmare, lucrezi cu oameni diferiţi. Ai de-a face cu o mulţime de cazuri şi situaţii problematice, dar ele nu sunt niciodată aceleaşi şi tocmai de-asta mi se pare chiar periculos să ai reguli. Într-o prelegere spuneam că nu trebuie să ai reguli, ci lecţii, lucruri pe care le-ai învăţat. De fiecare dată ai de rezolvat o problemă căreia trebuie să-i găseşti diferite soluţii şi este foarte important să înveţi ceva din fiecare situaţie cu care te confrunţi.

Care a fost cea mai problematică producţie la care aţi lucrat până acum?

Nu-mi amintesc. Am lucrat la peste 40 de filme şi, bineînţeles, toate au avut dificultăţile lor. Cu toate astea, unul dintre filmele pe care le-am făcut în America a fost extrem de dificil, nici măcar nu s-a finalizat ca film propriu-zis, dar i-am uitat titlul. E un efect psihologic, uiţi titlurile proiectelor eşuate. În fond, fiecare film este o provocare: există mereu probleme cu banii, se întâmplă foarte rar să lucrezi doar cu oamenii pe care ţi-ar fi plăcut să-i vezi pe platou - pentru că nu sunt disponibili, nu le place scenariul sau pentru că nu ai bani la momentul potrivit -, aşa că fiecare producţie te provoacă să foloseşti ceea ce ai şi să încerci să faci ceva special.

De ce credeţi că sunt atâţia regizori europeni care aleg să-şi producă singuri filmele?

Cred că peste tot sunt regizori suficient de puternici şi de experimentaţi pentru a-şi produce filmele singuri. În ceea ce-i priveşte pe regizorii debutanţi, cred că aleg această variantă, pentru că nu au găsit un producător cu care să lucreze. Fie pentru că producătorul nu ar aduce nimic nou filmului, fie pentru că nu cunosc producători sau pentru că sunt pur şi simplu megalomani ori obsedaţi să deţină controlul. Din experienţa mea, aceşti regizori care ţin cu tot dinadinsul să deţină controlul nu fac cele mai bune filme, pentru că, insistând să-şi impună viziunea, nu le dă celorlalţi şansa de a-şi folosi şi de a-şi exprima talentul.

Mi-aţi putea da câteva exemple de astfel de regizori obsedaţi de control, care nu fac cele mai reuşite filme?

N-aş vrea să fac asta, în caz că s-ar ivi ocazia să mai colaborăm. Şi, chiar dacă nu mi-ar plăcea să mai lucrez cu ei, nu-mi place să expun pe nimeni în felul ăsta şi, pentru un producător, nu este bine să-i critici în felul ăsta pe cei cu care ai lucrat, nu ştii niciodată cum se vor schimba lucrurile şi cum vei ajunge să-i întâlneşti în alte contexte. Nu vreau să îndepărtez pe nimeni, decât dacă sunt nevoit. E foarte greu să ierţi pe cineva, dar chiar şi aşa ar trebui să faci eforturi ca să ierţi. Spun asta pentru că m-am născut catolic.

Spuneaţi la un moment dat că nu sunteţi destul de calm. Care a fost cea mai extremă reacţie pe care aţi avut-o vreodată pe platourile de filmare?

Când eram tânăr, îmi plăcea să ţip din când în când. Asta este uneori o calitate şi există producători foarte cunoscuţi pentru ţipetele lor, mai ales în America. Dar, până la urmă, mi-am dat seama că nu este o trăsătură pozitivă şi că, la urma urmei, trebuie să ceri scuze şi că nu ar trebui niciodată să-ţi verşi nervii pe mesageri. Ar trebui să ţipi doar la cei care sunt cu adevărat responsabili pentru că au dat-o în bară cu ceva. Acum sunt mult mai bine, din acest punct de vedere.

Deci n-aţi spart niciodată nimic pe platou?

Nu, nu sunt genul care să fie violent fizic. Îmi folosesc doar limba.

Aici ne confruntăm cu o mare problemă legată de producţie, atunci când vine vorba să convingi televiziunile să dea bani pentru un film. Cum credeţi că se poate rezolva această problemă, cum ar trebui făcut pitch-ul unul film pentru o televiziune?

Asta este o problemă curentă în Europa, pentru că lungmetrajele nu atrag foarte mult public, astfel că doar în ţările care au legi - Franţa sau Canada, de pildă -, care le obligă să contribuie cu o sumă minimă, se întâmplă contrariul. Sau acolo avem de-a face cu o licenţă guvernamentală. Ca producător, trebuie să faci filme cu ce ai şi să nu te plângi despre ceea ce nu este. Sigur, te poţi plânge guvernului şi posturilor de televiziune, încercând să schimbi câte ceva, dar la sfârşitul zilei producătorul trebuie să facă rost de bani de oriunde poate. Am vorbit în această după-amiază cu o absolventă de film, care face un film în Patagonia, Argentina, unde sunt foarte mari probleme cu banii şi care a reuşit să facă rost de bani de la un miliardar din industria diamantelor.

Mai poţi avea astfel de beneficii pe timp de criză?

În criza diamantelor sunt mai puţini bani pentru toată lumea, dar acest lucru îşi are avantajele lui. Pe timp de recesiune, avantajul este că ai nevoie de mai puţini bani pentru a face un film, pentru că toată lumea acceptă mai puţini bani, echipamentul te costă mai puţin şi aşa mai departe. Tipul care deţine lanţul Wallmart avea o vorbă foarte potrivită: "Ştiu că suntem în recesiune, dar am ales să nu mă alătur ei". Cred că la asta trebuie să fim foarte atenţi. Ştiu că pentru tinerele generaţii este foarte greu, pentru că nu au experienţa recesiunii, mai ales în Europa Occidentală, dar în generaţia mea avem de-a face cu recesiuni o dată la fiecare cinci ani, aşa că ne-am obişnuit cu ciclul creştere-cădere. Am avut perioade de recesiune în care compania mea a dat faliment, dar le spun mereu studenţilor mei că recesiunea este cel mai bun moment să faci filme: ai cei mai buni oameni, obţii totul mult mai ieftin, găseşti uşor locaţii, pentru că toată lumea are nevoie de activitate, aşa că, din punctul de vedere al regizorilor şi producătorilor, recesiunile sunt bune dacă eşti suficient de deştept să faci faţă competiţiei şi să faci rost de bani. Dacă te uiţi la marile mişcări creative, nu numai din film, dar şi din artele vizuale sau literatură, toate înfloresc de regulă în timpul recesiunilor, ca şi în timpul represiunilor de altfel. Este, ce-i drept, o perioadă foare dură, dar acest lucru este favorabil celor cu adevărat implicaţi pentru că, în perioade de boom, toată lumea vrea să facă filme, pe când acum, doar cei care chiar vor şi sunt în stare să facă asta.

Asta se aplică atât în State, cât şi în Europa?

Cred că da. Iar acum găsim mult mai multe drame, drame reale, şi mult mai multe poveşti.

Credeţi că oamenii merg mai mult la cinema să vadă drame, pe timp de criză?

Într-un fel, eliberarea prin dramele celorlalţi şi contactul cu greutăţile prin care trec ceilalţi pe timp de criză sunt reconfortante. Dramele merg bine în timpul recesiunilor, iar oamenii continuă să meargă la cinema.

Cunoaşteţi producători români?

Nu, am cunoscut însă un producător român în Franţa, care s-a ocupat de "4, 2, 3".

V-a plăcut "4, 3, 2"?

Da. L-am văzut din greşeală, de altfel. Eram la Cannes şi m-am dus la cinema, nu la filmele din competiţie, şi când am văzut coada la acest film românesc, mi-am zis că trebuie să fie unul bun. Aşa că m-am aşezat şi eu la coadă, chiar dacă nu ştiam nimic despre regizor. Acum vreo cinci ani am văzut multe filme româneşti, când am fost la Black Sea Festival, dar nu-mi amintesc titlurile. Mi-aduc aminte că era unul dintre ele povestea unei femei din ţinuturile mlăştinoase ale României, am mai văzut unul - al regizorului Radu (Mihăileanu, n.r.) - despre evreii deportaţi, care mi s-a părut fascinant. Cred că aveţi o tradiţie restrânsă, dar foarte puternică, deşi nu prea ştiu multe despre filmele din timpul lui Ceauşescu.

Regizorii care făceau filme bune în timpul comunismului, imediat după Revoluţie au cam dispărut, iar asta ilustrează ce spuneaţi mai devreme despre cinematografia care înfloreşte pe timp de recesiune şi represiune.

Da, pentru că aveau de-a face cu un cu totul alt sistem şi, fiind mai în vârstă, le-ar fi fost foarte greu să se adapteze. Am făcut la un moment dat un serial de televiziune în sudul Poloniei, imediat după primele alegerei democratice, şi a fost o experienţă foarte interesantă pentru că aveam metode de lucru extrem de diferite. Diferenţa principală a fost că le era greu să facă ceva fără ca cineva să le spună să facă, pentru că, în sistemul în care lucraseră până atunci, dacă ar fi făcut asta, ar fi fost concediaţi. Cu toate că erau nişte oameni foarte buni la ceea ce făceau, îşi cunoşteau extrem de bine meseria şi istoria filmului, doar că aveau nevoie de timp pentru a se adapta la un nou sistem.

Cunoscând noul val cinematografic românesc, credeţi că filmele vor fi produse în România sau coproduse?

Pot face filme oriunde. Am prieteni care fac filme aici şi care sunt foarte mulţumiţi, pentru că fiecare ţară au ceea ce numim un număr limitat de echipe de filmare, un număr limitat de oameni care chiar ştiu cu ce se mănâncă cinematografia, iar România, pentru dimensiunile ei, are foarte mulţi specialişti în această zonă.

Se vorbea la un moment dat despre tendinţa producătorilor de a se muta în Est, dar acum, de când Ungaria a redus taxele pentru producţia de film, atrag mai toate filmele, iar la noi nu prea mai ajunge nici unul. Credeţi că ar fi necesară şi aici o astfel de măsură?

Cred că intervine un fel de egalizare a situaţiei. În mai toate ţările din Balcani există legi speciale pentru cinematografie, care acordă o reducere a taxelor cu 20%, iar Ungaria n-a făcut decât să se alăture acestora. Cred că şi România va fi nevoită să facă acest lucru. La fel s-a întâmplat şi în Europa Occidentală, când Germania a redus la un moment dat taxele, aşa că alte ţări, ca Marea Britanie şi Franţa, au trebuit să îi urmeze modelul. Fiecare ţară are metodele ei de lucru, dar, într-un fel sau altul, toate trebuie să găsească o soluţie pentru a produce bani. România va trebui să concureze cu celelalte ţări din zonă, dar depinde cum o face. Dacă preţurile sunt foarte reduse într-o ţară, atunci poate că nu mai este nevoie, de pildă, să reducă taxele, continuând să fie atrăgătoare pentru producători. Pentru că taxele sunt o mare pacoste şi majoritatea producătorilor se feresc de reglementările statului şi de limitările impuse de acesta.

O altă mare problemă cu care ne confruntăm este lipsa cinematografelor. Există un conflict uriaş între stat şi administraţia locală, iar acum mai avem doar vreo 30 de cinematografe, dintre care o bună parte sunt în multiplexuri, aşa că există o mare problemă de distribuţie.

Dacă aici aveţi o problemă legată de lipsa spaţiilor de prezentare a filmelor, există alte ţări care, deşi nu duc lipsă de cinematografe, pun beţe-n roate producătorilor locali care vor să-şi aducă filmele în cinema. Şi cred că aici intervin ambele probleme.

A treia problemă este că toată lumea piratează filmele, descărcându-le de pe Internet.

Pirateria este o mare problemă, mai ales aici şi în Orient, cu precădere în China.

Dar cum aţi rezolva aceste probleme dacă aţi fi producător român?

Nu ştiu exact. Atunci când mi-am găsit ultimul film piratat, de vânzare în Brixton, am fost extrem de şocat. Am un prieten care a făcut în Estonia un film cu buget foarte mic, un film pentru adolescenţi, iar fanii din Rusia ai acestui film l-au resubtitrat şi l-au pus pe Internet, să-l poată vedea mai multă lume. La fel se întâmplă şi în China şi, într-un fel, e minunat că poţi face un film foarte mic în Estonia şi că el ajunge imediat în Rusia şi China, în condiţiile în care altfel n-ar fi avut cum să ajungă la un public aşa de mare. Aşa că există plusuri şi minusuri. Pirateria nu este un fenomen nou, ea există de când există media, inclusiv eu piratam muzică pe casete. Dar ca membru al acestei industrii, sunt, principial, împotriva pirateriei, însă, pentru filme mici, aşa cum a fost cazul celui estonian, cred că aduce foarte multe beneficii.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI