INTERVIU cotidianul.ro

Mihaela Ursuleasa: "Când vin acasă, e cel mai special concert. În Germania sunt mai experţi, mai elevaţi. Dar căldura o simt aici"

Alături de colegii săi muzicieni, Mihaela Ursuleasa a reuşit să facă aproape neîncăpătoare Sala de Marmură a Palatului Cercului Militar Naţional.

 

Prima dată am fost acum doi ani, m-a sunat Răzvan Popovici (directorul festivalului - n. red.), pe care-l cunoşteam dinainte (noi, muzicienii români care cântăm în străinătate, ne cu­noaştem în general între noi), şi m-a invitat. A fost o mare bucurie, mi-a plăcut foarte mult, pentru că, din câte ştiu, nu există un alt festival de­dicat exclusiv muzicii de cameră în România, deci nu cu orchestre mari, ca Enescu. În Germania şi Austria e plin de festivaluri de acest gen. Ador acest festival fiindcă este excelent organizat, muzicienii care participă au, cu toţii, propria personalitate, caracter şi talent, cu alte cuvinte, nivelul este extrem de înalt. Ne găsim împreună aceşti oameni pentru a face muzică şi asta este extraordinar, îmi place foarte mult.

 

Unele, câteodată, sunt chiar noi, nu le-am mai cântat până atunci. Tocmai ce vorbeam, de aceea este un nivel foarte înalt al muzicienilor, pentru a fi posibilă această realizare cu puţine repetiţii. Toţi interpreţii trebuie să se adapteze grupului, nu să încerce fiecare să iasă în evidenţă. Nu-i uşor, dar este o provocare în sensul bun al cuvântului. Este ca o adrenalină sau o euforie, de fiecare dată când se termină spui „înc-o dată am reuşit“, am scos-o la capăt.

 

Când vin acasă, este cel mai special concert. Aici am publicul meu, care mă cunoaşte, care mă ştie de când sunt mică. Dar şi emoţiile sunt mai mari. Publicul din Viena mi-a devenit, într-un fel, a doua casă. În Germania sunt mai experţi, mai elevaţi. Dar căldura o simt aici, acasă.

Nu neapărat. Publicul german este aproape crispat, dar nu o luaţi în sensul literal. Aş spune că sunt prea răsfăţaţi, pentru că îi au, permanent, pe cei mai mari muzicieni. În ţări precum Italia, Spania sau chiar SUA nu au atâtea cunoştinţe, poate, dar au mai multă iubire ge­nuină de a asculta muzica. Asta-i ceea ce am vrut să spun.

 

 

 

A, sunt foarte mulţi şi, în general, nu am pre­ferinţe, nu-mi plac constrângerile. Câteodată îmi face plăcere să cânt Beethoven sau Mozart, altădată Bartok. De curând am imprimat un disc foarte variat, cu piese de la Beethoven la Ravel şi Ginastera. Nu mă fixez niciodată pe un anumit stil sau epocă. Şi, slavă Domnului, există pentru pian un repertoriu foarte vast, atât pentru pian solo, cât şi împreună cu orchestra. Ceea ce aş spune este că mai toţi pianiştii cântă cam acelaşi lucru, sunt foarte multe lucrări necântate sau cântate foarte rar...

 

Îmi vin acum în minte ultimele piese ale lui Schubert; Alberto Ginastera, de care v-am zis, este un compozitor argentinian, cu o muzică foarte interesantă, aproape spre jazz. Ceea ce aş mai vrea să spun este că îmi plac întotdeauna contrastele: Beethoven lângă Bartok sau Proko­fiev, de exemplu.

Da, în primul rând, Claudio Abbado, care este absolut fascinant. De curând am cântat Concertul nr. 3 de Beethoven cu Orchestra „Gustav Mahler“ dirijată de el şi eram atât de vrăjită încât aproape am uitat când mi-a venit rândul să cânt. Stăteam aşa şi ascultam cât de frumos este şi, deodată, mi-am dat seama: „Aoleu, acuma trebuie să intru eu“. La Viena am un dirijor preferat, Wolfgang Sawallisch, iar în afara Germaniei este un tânăr dirijor care-mi place foarte mult, Andris Nelsons, de origine letonă. Şi, bineîn­ţeles, dirijorii din România: îi ador pe Andreescu şi Mandeal. Îmi pare rău că nu mai trăieşte Emanuel Elenescu; era visul meu în copilărie să cânt cu el, din păcate nu mai este printre noi.

Spre Viena, unde am un concert joi, iar de-acolo în Turcia, unde voi cânta alături de violonista Patricia Kopacinskaia, originară din Basarabia. Era bine să plec de-aici direct în Turcia, dar mai am acel concert la Viena.

 

Muzica barocă va fi mereu centrală în lumea muzicii, pentru că este baza muzicii noastre, de-aici derivă clasicismul şi romantismul. Apropo de contraste, îmi propun să fac un disc pe care voi cânta Bach combinat cu Piazzolla. Se va vedea că „scheletul“ armonic este exact acelaşi. Multă lume îl degradează pe Piazzolla, că nu este o muzică intelectuală etc., dar nu este deloc aşa, este un compozitor foarte profund.

 

Despre primul disc v-am spus. La anul o să scot un al doilea disc, la Edel Classics, care va cuprinde şi muzică românească: Enescu, Bartok, Paul Constantinescu, Sigismund Toduţă, apropo de compozitorii necântaţi...

 

În mai, anul viitor, la Radio Bucureşti, cu Horia Andreescu.

 

Născută la Braşov, în 1978, Mihaela Ursuleasa a avut şansa, la vârsta de 13 ani, de a fi ascultată de celebrul dirijor Claudio Abbado, care i-a oferit posibilitatea de a-şi construi întreaga pregătire muzicală, printr-o bursă de studii la Viena. Momentul decisiv al carierei sale a fost câştigarea marelui premiu la una dintre cele mai importante competiţii interna­ţionale, „Clara Haskil“ din Elveţia - în 1999, învingă­toare dintre 120 de concurenţi. Au urmat apariţii sub bagheta lui Claudio Abbado la Viena, la Fes­tivalul de la Sankt Petersburg şi München, recita­luri la Roma, Frankfurt, Davos. Mihaela Ursuleasa concertează regulat alături de Filarmonicile din Hamburg, Köln, Bamberg, Rotterdam, Dresda şi orchestrele Wiener Symphoniker, Concertgebouw din Amsterdam, Tonhalle din Zürich, Cincinatti Symphony Orchestra, de orchestrele radio din Viena, Varşovia, Berlin; a avut apariţii încununate de succes la Carnegie Hall, Royal Symphony Hall. Printre dirijorii cu care a colaborat se numără: Wolfgang Sawallisch, Paavo Järvi, Gerd Albrecht, Kurt Sanderling, Sir Neville Marriner şi Dennis Russel Davies.