Home » Societate » Mecanicii de tren care au luat fără voie vieţi

Mecanicii de tren care au luat fără voie vieţi

16 Oct 2008 Steluta Voica | 4 comentarii | 6949 vizualizari
Rating:
20 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
De câteva ori pe an pun capăt zilelor unui necunoscut. Uneori cu voia acestuia, alteori cu voia sorţii. În ziare, necunoscutul capătă un nume şi i se dezvăluie drama. Dar drama celui care i-a pus capăt zilelor nu e mai mică, chiar dacă rămâne de puţini ştiută. Mecanici de tren şi de metrou, nevoiţi să aducă pieire, vorbesc acum.
 
Foarte multi mecanici de locomotiva au murit imediat dupa pensie sau cu cateva luni inainte de pensie, spune mecanicul Anghel Ioan
Foarte multi mecanici de locomotiva au murit imediat dupa pensie sau cu cateva luni inainte de pensie, spune mecanicul Anghel Ioan
„Eu unul am zis că, dacă dau peste cineva, n-o să mai am puterea să mă urc în locomotivă“, îşi aduce aminte ca de o vorbă de pe vremuri Victor Baboi, mecanic instructor la depoul CFR Triaj Bucureşti. „Uite, ori eşti conştient că nu ţine de tine, ori... Eu unul nu tai o găină...“, încearcă el un zâmbet sigur de sine, curajos.

„Dar omori oameni...“, râde, amărât de paradox, Anghel Ioan, şi el mecanic de locomotivă. Victor Baboi începe să vorbească aşa ca şi când totul i s-a întâmplat altcuiva, demult, odată, unui moş de-ai lui: „S-a întins pe linie, l-am făcut în trei, nu poţi să-ţi dai seama pe întuneric că e om. Avea şi bilet în buzunar. La 200 de metri n-ai ce să faci. A trecut o cursă spre Bucureşti, n-a prins-o p-aia şi m-a luat pe mine. Cum a trecut trenul de călători s-a şi întins pe linie“.

A dat semnale, a făcut frânare rapidă, toate cele cuvenite, nici o şansă de scăpare. Anghel Ioan spune de ce: „La 70 km/h, chiar cu frânare rapidă, trenul de marfă are 2.700 de tone şi frânarea se întinde pe minimum 750 de metri, ce să faci la 100 de metri când începi să-l vezi tu. Ţin minte şi acum, era ora 0.16, acum opt ani, spre staţia Dorobanţu, spre Feteşti. Linia urcă puţin, face stânga şi n-ai vizibilitate, că farurile bat înainte. Era o umbră pe linie, dar am crezut că fiind noaptea de Florii au făcut nişte copii o glumă cu un lemn.

La 75 de metri umbra mişca. «Gata, am zis, animal sau om, frânare rapidă», dar inerţia te duce. Stătea întins pe linie şi se trăgea de gulerul de la cămaşă, ca şi când i-ar fi fost cald. Când a auzit trompeta, s-a speriat, a ridicat capul, s-a auzit ca un trosc şi am zis «Doamne, i-am tăiat gâtul!»“. Anghel Ioan a anunţat impiegatul, care a fugit să vadă despre ce e vorba: „L-am întrebat atât: «Capul îl avea?». «I-aţi tăiat un picior, ţevile de nisip l-au agăţat şi l-au răsucit». La câteva zile m-a sunat soţia lui să schimbăm declaraţia, că soţul ei n-avea nici un gând să se sinucidă. Dar nici eu n-aveam de gând să-l omor. Avea 37 de ani ca mine, doi copii ca mine, era căpitan şi armata nu-i mai dădea pensie dacă era vorba de sinucidere“. Trei luni n-a mai închis un ochi Anghel Ioan. Loveşti un porumbel sau un câine şi tot îţi pare rău: „D-apăi un om! Trei luni m-au supravegheat de la depou să vadă dacă mă ţin. Te însoţeşte un tren, două mecanicul instructor să vadă dacă te mai ţin la circulaţie sau trebuie să te dea la manevră. Dar poate că dacă nu dădeam semnale îl decapitam, aşa măcar s-a tras şi nu i-am luat decât un picior“.

Cele mai periculoase sunt zonele unde se intersectează circulaţia feroviară cu cea rutieră, cele păzite cu „crucea Sfântului Andrei“, unde semnalele date de tren fac mai mult rău decât bine. Anghel Ioan explică psihologia inversă a acestora: „Când aud semnalele, şoferii ar trebui să încetinească, tu îi vezi că tocmai atunci forţează să treacă şi atunci faci tu frânare rapidă. Ei, când văd că încetineşti, mai tare se reped. Acum câţiva ani, în dormitor, la Feteşti, era o echipă de pe Buzău-Făurei. Nu le ardea de mâncare, de nimic. «Ce aveţi, fraţilor?». Exact aşa surprinseseră un automobil pe trecerea cu crucea Sfântului Andrei. Soţ şi soţie în maşină, cu doi copii de doi şi patru ani pe bancheta din spate. «A mai gâfâit puţin şi atât», au zis ei de bărbat. A apucat doar să zică: «M-am nenorocit, mi-am distrus familia». Au încercat ei să-i scoată din maşină, dar ce să tragi cu mâinile goale din fiarele alea. Doar copilul de 2 ani, care era în scăunel, a trăit“.

Tot lângă o cruce a Sfântului Andrei şi-a văzut blestemul cu ochii nea Stelică, de care n-a mai putut scăpa niciodată: „Era prin ’86, tractoriştii lucrau la câmp zi-lumină să raporteze la hectar, stăteau cu o ţuică, ce, venea poliţia să le pună fiola pe brazdă? Mereu ne spuneau la instructaj să avem grijă la ei. Nea Stelică a văzut tractorul cu o remorcă plină cu copii pe linie. Mulţi când văd trenul se grăbesc să treacă, dar de la diferenţa de nivel când trec peste linie e un şoc pentru maşină şi li se opreşte motorul. Se sperie că vine trenul şi-i face zdrenţe şi nu mai ştiu ce să facă.

Nea Stelică povestea cum l-a văzut pe tractorist că i-a albit părul într-o clipă, sub ochii lui, când s-a apropiat trenul de remorca cu copii. Poate eu am trecut peste ce s-a întâmplat, dar nea Stelică niciodată. Cum a prins prima ordonanţă, a ieşit mai devreme la pensie, prin ‘91“. Victor Baboi spune şi el o poveste de groază, de lângă o cruce a Sfântului Andrei, între Voluntari şi Otopeni: „Era într-o seară, un băiat stătea să traverseze. Maşinile care treceau îl stropeau, s-a ferit de ele şi a intrat în «gabarit», cum zicem noi. N-a scăpat“. „Cine a dat peste el, îl cunoaşteţi?“, întrebăm noi. „Tot eu!“, spune cu glas egal, de departe. „Dai semnale şi degeaba. Nu dai semnale, îl plăteşti de viu“, ridică el uşor din umeri. „Ne oblojim rănile singuri“, spune Anghel Ioan. „Te concentrezi pe ce ai de făcut şi uiţi. Dacă n-ar exista uitarea ce-ar mai fi viaţa asta?“. Victor Baboi râde cu tristeţe: „E mai greu la primul!“.

Rar mecanici de locomotivă care ajung să iasă la pensie, spune Anghel Ioan. „Îi mai distribuie şi aia cu coasa“, precizează domol mecanicul instructor Constantin Trandafir. „Eu sunt singurul CFR-ist din neam de la Decebal încoace“, zâmbeşte şi Victor Baboi. „Dacă am necaz pe unul îl pun să se facă CFR-ist! Am vrut să ajung şi eu la Bucureşti, ca toţi ţăranii, şi aveam o singură posibilitate să ies din Teleorman, liceul CFR.“ De regulă nu rămân mecanici de locomotivă o viaţă, trec mecanici instructori, revizori, şefi de depou. Dar „foarte mulţi au murit imediat sau chiar cu câteva luni înainte de a ieşi la pensie“, spune Anghel Ioan. Lui i se zice Mareşalul, pentru că, spune unul, îi place istoria; pentru că-i place să filozofeze, spune altul. „Şi pentru că e mare crai“, atacă unul. „Nu“, protestează el petrecăreţ, „că n-am fost dovedit“. „Înseamnă că n-ai făcut treabă bună“, sare altul. „Dar nici reclamaţii n-a avut!“, se încheie ca un toast dezbaterea pe pofta de viaţă a Mareşalului.

Anghel Ioan găseşte vinovaţii pentru viaţa scurtă a mecanicilor de locomotivă: „S-a întâmplat la unii să iasă la pensie şi când au venit după câţiva ani la depou, să-i vezi că întineriseră. Aici ştii când pleci, nu ştii când vii, mulţi au divorţat, ce femeie să te înţeleagă? Au probleme cu copiii, o iau razna, dacă ei acum sunt, acum nu sunt acasă. ~ia 27.000 de volţi cât are locomotiva, la un metru jumate deasupra ta, dau un grad de îmbătrânire accentuată, motoarele au 2.000 de amperi, ai transformatoare, lucrezi înconjurat de câmpuri electrice şi electromagnetice uriaşe. Încă nu ştim ce efect are telefonia mobilă asupra noastră, darămite câmpurile astea electrice şi electromagnetice. Poate se va afla în 20-30 de ani“.

Mai săraci ca pe vremea lui Ceauşescu

Salariile mecanicilor de tren sau de metrou sunt asemănătoare, în jur de 20 de milioane de lei, cu tot cu sporuri. Bani puţini acum, faţă de cât câştigau pe vremea lui Ceauşescu. Constantin Trandafir, mecanic instructor la depoul CFR Triaj Bucureşti, dă câteva cifre: „Un mecanic avea pe atunci 6-7.000 de lei, când 3.000 de lei era mobila de bucătărie“. Anghel Ioan povesteşte ce statut neglijabil avea un aragaz într-o familie: „Ziceau mecanici ăi mai bătrâni: «Ehe, pe vremea aia, dacă se strica un buton la aragaz, cumpăram altul». Un ajutor de mecanic de locomotivă avea vreo 5.000 de lei“. Acum, continuă el, pentru cele 20 de milioane, greu se mai găsesc tineri care să le ia locul celor mai bătrâni: „Nici măcar mecanicii nu vor să urce în ierarhie şi să devină mecanici instructori, că pierd din sporuri la salariu“.

Mecanicii-victimă ai sinucigaşilor de la Metrorex

Marin Picu, mecanic de locomotivă la Metrorex, a fost silit să ia viaţa, înainte de Summitul NATO, unui profesor universitar din Bucureşti, la staţia Universitate. „A stat ascuns într-o nişă, în tunel, n-am realizat. Oricum nu se poate evita, toată frâna de urgenţă durează 120 de metri să oprească trenul. S-a văzut doar o flamă mare pe perete când l-a luat trenul.“ Măcar, spune Marin Picu, a avut norocul să nu-l vadă la faţă când s-a întâmplat: „Celorlalţi colegi care i-au văzut le e mult mai greu“.

Poate camerele de luat vederi l-au înregistrat când s-a strecurat în tunel, dar nu a avut cine să le urmărească: „Crezi că pe camerele astea stă cineva? Sunt cu sutele! Supraveghează ce e important, intrările, ieşirile... Şi chiar dacă sunt, sunt ca la bancă, iar hoţul tot sparge bancomatul!“. Marin Picu, pe care s-au găsit colegi să-l strige în glumă „Criminalule!“, nu s-a dus la psiholog: „M-am luptat cu mine să trec peste asta. Cum să mă duc la psiholog? Cred că avem unul aici la Metrorex, dar ştiţi cum e românul, zice că psihologul e psihiatru, dacă te duci la unul, eşti de Spitalul 9. Am trecut singur peste asta, depinde şi de firea omului, cât de bine eşti clădit, dar dacă aş mai avea 18 ani nu mi-aş mai alege meseria asta“.

Când lucrezi la metrou, spune Marin Picu, trăieşti altfel decât ceilalţi: „Ca şi cum ai trăi în peşteră, cu toate că vezi milioane de oameni într-o viaţă. Ai mereu o mie cinci sute de oameni în vagoane, pentru care te simţi răspunzător tot timpul. Ochii te omoară cel mai mult, în staţie - lumină, în tunel - întuneric, ieşi afară, îţi sare lumina în ochi“. Ceea ce şi-ar dori Marin Picu ar fi o organizaţie care să se ocupe de cei care au fost puşi în faţa faptului împlinit, n-au avut încotro şi au luat viaţa cuiva.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

4 comentarii

 
1
RECHI 17-Oct-2008 10:56
Despre reportaj
M-am inregistrat pe Cotidianul, desi nu as fi vrut, special pentru a putea comenta acest reportaj.

Bravo Cotidianul pentru reportaj! Bravo Steluta Voica! Bun subiect!
Excelent lucrat! Dorim mai des astfel de reportaje!
Bravo!
2
biancaa 17-Oct-2008 11:14
Comentariu
si eu am facut acelasi lucru..m-am inregistrat special pentru a va felicica ptr acest articol..intr-adevar scoate la iveala un adevar crunt..
3
fbronnie 17-Oct-2008 11:20
idem
Felicitari Cotidianul !
Dintr-un singur articol ati reusit sa castigati trei noi membri (cel putin). Si eu m-am inregistrat pentru a va multumi pentru articol si a va ruga sa mai apara si altele tot la fel de "sensibile". Mi-au dat lacrimile numai la gandul suferintelor si trairilor pe care acesti oameni le au, in momentul in care li se intampla o nenorocire. Sa le dea D-zeu sanatate si tarie.
4
vick 17-Oct-2008 18:39
felicitari....
....si de la mine desi sunt logat de mai demult. Ce bine ar fi sa proliferati si astfel de reportaje . Multe felicitari de foarte departe realizatoarei!
Vezi primele comentarii
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
SOCIETATE
 
CELE MAI