Home » Home » Interviu » Marius Oprea: Băsescu a spus că pot scrie şi trei cărţi critice despre el, voi rămâne la conducerea IICCR

Marius Oprea: Băsescu a spus că pot scrie şi trei cărţi critice despre el, voi rămâne la conducerea IICCR

27 Mar 2009 Alina Purcaru | 5 comentarii | 3829 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
A apărut cartea “Şase feluri de a muri” la Editura Polirom. Autorul Marius Oprea preîntâmpină posibilele critici aduse amestecului de document şi ficţiune din cele şase proze şi vorbeşte şi de implicarea lui în viaţa politică, negând că apariţia biografiei lui Traian Băsescu, programată să apară toamna aceasta, ar servi vreunui interes politic.
 
Marius Oprea
Marius Oprea este preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) , autorul biografiei politice a ascensiunii lui Traian Băsescu (în curs de apariţie la Polirom) şi fost consilier al primului ministru pe probleme de securitate naţională. Prozator şi poet, Marius Oprea, în calitate de cercetător al comunismului românesc, a semnat volume de istorie, dintre care “Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente. 1949 1989”, “Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov” (în colaborare cu Stejărel Olaru, 2002), “Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului” (2006) şi “Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii (1948 1964)” (2008) sunt cele mai importante.

Nu v-a fost teamă că amestecându-vă subiectivitatea, prin simplul fapt că faceţi ficţiune din istorii reale, deformaţi? Aici sunt şi istorie cu documente, şi încercări de explicaţii prin grilă psihologică, sunt şi verdicte, e şi literatură. Nu e un risc prea mare şi pentru istoric, şi pentru literat, în tot acest amestec?

Îmi asum riscul; şi nu este uşor, căci într-un scenariu să-i spunem “apocaliptic”, păstrând însă o economie a termenului pentru propriul destin, s-ar putea (şi îmi dau seama de asta din chiar conţinutul întrebării dumneavoastră) să fiu ignorat de scriitori ca fiind istoric, să fiu înjurat de istorici ca “poet”, autor de ficţiuni pseudoştiinţifice şi, în genere, socotit drept neserios şi ca urmare nedemn de vreo atenţie. Ca scriitor, riscul este unul ceva mai mic decât acela pe care înţeleg să mi-l asum ca istoric, căci rigoarea ştiinţifică este, cum aţi şi sesizat, cam călcată în picioare în această carte. Am să vă spun însă ce m-a împins să o scriu. La un moment dat, colegul meu arheolog, Gheorghe Petrov, care lucrează la noi, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi coordonează acţiunile de deshumare a celor executaţi ilegal de Securitate, m-a chemat de pe fundul gropii unde săpa şi mi-a dat o bucată din osul bazinului unui tânăr, unul dintre cei şase împuşcaţi despre care scriu în carte, pe care se vedea clar urma unui glonţ; la fel, şi o bucată de curea, lipită cu pământ, care odinioară fusese carne, de acel os. Le-am cântărit în mâini şi nu am ştiut ce să spun, am privit doar către un pâlc de mesteceni care foşneau alături, mi-am simţit aproape fizic neputinţa de a descrie ce s-a întâmplat acolo, care au fost ultimele ceasuri ale celui mort şi restul zilelor sale până la acea moarte. Am simţit că acele oase vorbesc o altă limbă, moartă şi ea şi necunoscută, intraductibilă doar în termeni ştiinţifici sau juridici. Am încercat, cu toate puterile mele, îmbinând ceea ce am găsit ca istoric cu ceea ce am imaginat ca scriitor, să o descifrez. Căci, aşa cum am scris în carte, în fond, istoria este tocmai arta de a negocia cu moartea şi a-i smulge secretele. Atunci când secretele rămân bine ascunse, noi, cei vii, avem un dar de care nu trebuie să ne fie niciodată ruşine în a-l folosi măcar pentru a ne găsi propria linişte în faţa misterului ei: acela de a imagina.

Sunteţi mai înţelegător cu unele personaje decât cu altele, mă refer aici la cei cinci paraşutişti capturaţi de securişti, dar şi la colonelul de securitate Pavel Aranici, responsabil cu lichidarea rezistenţei din munţi. Dacă pentru el aveţi şi tonuri mai blânde, îl înfieraţi în schimb fără apel pe Silviu Crăciunaş, “Ianus”, în cartea dumneavoastră, “unul dintre cei mai prodigioşi agenţi ai Securităţii din Occident”. Cum stabileşti care rău e mai rău?

Am avut foarte mult de furcă cu cazul Crăciunaş. Am publicat cu ani buni în urmă primele dovezi care arătau că ar fi fost nu unul dintre cei mai cunoscuţi opozanţi anticomunişti din exil, aşa cum era cunoscut de toţi, ci în realitate un agent al Securităţii. Mi-am atras critici dure, inclusiv de la persoane la care ţin enorm, precum domnul Neagu Djuvara, care m-a socotit drept un naiv care pune în circulaţie falsuri fabricate de Securitate pentru a compromite figuri istorice ale exilului. În urmă cu un an şi ceva a venit însă şi un moment al adevărului, când domnul Djuvara şi-a văzut propriul dosar, în care se aflau la loc de cinste o sumedenie de note informative ale lui Silviu Crăciunaş despre el şi alţi militanţi anticomunişti ai exilului. Mi-a mărturisit, cerând scuze cu delicateţea şi nobleţea bine-i cunoscute, că aproape i s-a făcut rău. Acum, dacă pentru un securist precum Aranici încerc o altă paradigmă de interpretare a acţiunilor sale criminale, în fond asumate odată cu funcţia, îmi e mai greu să înţeleg un om care i-a trădat zi de zi pe ceilalţi, înşelându-le buna-credinţă chiar şi după moarte. În fond, judecata mea este rezultatul unui reflex încercat de aproape două mii de ani încoace în mentalul colectiv al civilizaţiilor creştine: Iuda este cel aspru judecat pentru trădarea şi răstignirea lui Iisus şi nu atât membrii Sinedriului sau Pilat din Pont.

Tot legat de comparaţia ororilor, aţi apărut, în calitate de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), în studioul Antenei 1, alături de Felix Rodriguez, agentul CIA care a participat la execuţia lui Che Guevara. Condamnarea crimelor comunismului poate să meargă până la justificarea crimei, când e vorba de tabăra opusă? Pentru că asta a fost atunci percepţia. Mircea Dinescu v-a acuzat atunci, într-un editorial, de “anticomunism de operetă”.

Da, am citit şi eu articolul lui Mircea Dinescu şi nu m-a încercat în nici un fel vreo supărare, mai mult, l-am înţeles pe Mircea şi i-am înţeles perfect reacţia - căci, dincolo de toate, Che Guevara a fost un simbol extrem de puternic pentru generaţia lui, un semn că, dincolo de lozinci şi Ceauşescu, poate exista o stângă autentică, poate chiar eroică. Revoltele din anii ’68, Marcuse, Jan Palach şi Che Guevara au pus o amprentă de neşters asupra celor din generaţia din care face parte Mircea Dinescu. Lui Felix Rodriguez cred că i se pune în sarcină mai mult decât a făcut. Nu el l-a executat pe Che Guevara, ci a fost trimis de CIA să-l captureze; în fond, nici nu i-a fost greu, căci, aşa cum a spus (din păcate, revăzând emisiunea, mi-am dat seama de multe lacune ale traducerii), Che fusese trimis în Bolivia de către tovarăşul său, Fidel Castro, tocmai pentru a fi lichidat; Fidel voia să scape astfel de concurenţa lui carismatică. Eu nu cred că, dacă avem şansa să cunoaştem oameni care, într-o împrejurare sau alta, au fost protagoniştii unor momente istorice, trebuie să ne ferim de a-i aduce în faţa reflectoarelor dacă au ceva de spus. Felix Rodriguez, pe care l-am cunoscut în SUA, nu a venit invitat în România de IICCR, ci într-o vizită privată şi a fost de acord să vorbească în premieră despre experienţa sa în cadrul CIA. Atâta tot. Cât despre dubla judecată asupra vinovăţiei, asta e o discuţie lungă. Sunt criminali partizanii care l-au executat pe celebrul Lazăr de la Rusca? În timpul comunismului erau criminali. Astăzi sunt eroi. Socotesc că nu există justificare pentru crimă, indiferent de cauza în numele căreia a fost săvârşită, aşa cum socotesc că, indiferent de data la care au fost comise, crimele comise în numele unui regim sau altul, în numele unei ideologii sau alta, trebuie tratate şi pedepsite la fel. Cât despre eticheta cu care m-a tratat Mircea, o cred nedreaptă şi nefondată. Dacă vrea să se edifice asupra a ceea ce facem, poate să ne facă oricând o vizită la institut; sau să ne însoţească în apropiata campanie de deshumări a peste o sută de oameni executaţi ilegal de Securitate, îngropaţi în circa 20 de gropi comune, pe care le-am identificat deja după documente, dar şi pe teren - ca şi pe morţii îngropaţi acolo, şi pe urmaşii lor, care le aşteaptă de-acum oasele spre a-i înmormânta după rânduială, şi nu prin locuri ascunse în noapte.

Ce impact credeţi că ar putea avea o astfel de carte azi, într-un Occident pentru care comunismul nu a fost altceva decât o eroare de aplicare a marxismului? Recent, oameni cu chef de glume, porniţi să discrediteze Declaraţia de la Praga, care condamnă comunismul, i-au semnat pe Internet, printre susţinători, pe Franco, Hitler, Hortz şi pe Salazar.

Nu mai am de mult puterea de a crede că literatura poate schimba lumea. Ei bine, se poate scrie însă şi aşa, dacă măcar pe câţiva poţi spera să-i faci să înţeleagă că, dincolo de momentul în care citesc aceste rândurim se mai află şi altceva, că, aşa cum spunea regretatul Mircea Nedelciu în titlul uneia dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii noastre, “şi ieri va fi o zi”. Cât despre Occident şi comunism, vreau să vă spun că am fost în urmă cu o săptămână şi ceva la Bruxelles, în Parlamentul European, la o audiere publică organizată de preşedinţia cehă a actualei sesiuni. Am înţeles acolo, de la europarlamentarii central şi est-europeni (din păcate, cu excepţia lui Laszlo Tökes şi a lui Nicolae Vlad Popa, nici un alt europarlamentar român nu a arătat vreun interes faţă de Declaraţia de la Praga), că, în genere, colegii lor occidentali, inclusiv unii din spectrul dreptei, ar prefera să închidă cât mai elegant şi fără rezultat orice dezbatere pe tema comunismului. Eu văd în asta incomoditatea asumării unei complicităţi - căci, în situaţia în care comunismul va fi socotit un regim criminal, pe cale de consecinţă politicieni proeminenţi vest-europeni pot fi puşi în neplăcuta situaţie de a fi stat cu diavolul la masă. Dincolo de judecata politică, în mod evident una de conjunctură, mai devreme sau mai târziu, indiferent de convingeri, de interesul de moment, de rea-voinţă, de ignoranţă sau de glumele proaste, crimele comunismului vor avea parte de aceeaşi judecată din partea oamenilor şi a istoriei ca şi Holocaustul. Sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede cu care se plăteşte preţul atentatului la umanitate. Sunt sigur că e aproape vremea când fiul meu mă va întreba, atunci când va afla despre cele petrecute în anii comunismului în ţara mea, “tu unde ai fost când s-au petrecut toate acestea?”. Fără îndoială, conştiinţele copiilor noştri nu vor cunoaşte nici îndoială şi nici ezitare în a judeca, aşa cum o facem încă noi, cei ce am trăit atunci şi am cunoscut şi am înghiţit umilinţa.

Spuneaţi undeva că, citez, “segmentul de acţiuni externe, «ordinul de zi pe unitate» al Securităţii de ieri şi al Serviciilor Secrete din România de azi, este continuitatea, care impune păstrarea secretului total asupra operaţiunilor trecute, prezente şi viitoare”. Care a fost cel mai flagrant refuz venit din partea acestei instituţii de când faceţi muncă de cercetare despre comunismul românesc?

Din nefericire au fost multe asemenea exemple, până când serviciile secrete au pierdut monopolul arhivelor fostei Securităţi. Cele mai enervante şi deprimante erau adresele prin care se comunica refuzul de a furniza date, inclusiv în cazul unor cercetări penale, despre oameni care au fost executaţi de Securitate, despre dispozitivele care au participat la asemenea acţiuni şi cei ce le-au ordonat. Răspunsurile, stereotipe, invocau legea şi spuneau că asemenea date vor putea fi publice abia după 40 de ani. Cel mai absurd exemplu care îmi vine în minte este un răspuns pe care l-am primit însă de la Ministerul Afacerilor Externe în legătură cu unul dintre diplomaţii români expulzaţi în 1982 de la Bonn, suspecţi de organizarea unei reţele menite să terorizeze la propriu exilul românesc (prin organizarea de agresiuni fizice şi chiar trimiterea de colete-capcană). Ni s-a răspuns că acea persoană nu a lucrat vreodată în MAE, deşi îl cunoscusem personal - în 1999, când eram consilier al preşedintelui Constantinescu, mai ocupa încă un post important în diplomaţie. Am şi dat mâna cu el, ca să aflu peste ani că acel om nu există. Am tras concluzia că, de fapt, nu lucrase niciodată pentru MAE.

Îi mai interesează comunismul românesc, şi în special “obsedantul deceniu” , pe români azi? Au criză, au corupţie, or să aibă alegeri electorale, cine mai citeşte despre vieţile unor necunoscuţi, mai toţi morţi de mult, peste care a trecut tăvălugul unui sistem de care mulţi preferă să uite? Cum evaluaţi, din acest punct de vedere, activitatea institutului pe care îl conduceţi?

Vă invit să staţi o zi cu noi, să vedeţi câţi oameni ne vizitează, câte telefoane şi memorii primim, câţi vizitatori are site-ul nostru - e cea mai bună probă a faptului că interesul există. Nu doar din partea celor care au avut de suferit de pe urma comunismului sau a urmaşilor lor. Gândiţi-vă doar la faptul că, la un moment dat, aveam vreo 70 de voluntari, studenţi şi masteranzi, nici nu mai ştiam ce să le dăm de făcut. E o muncă pasionantă, seamănă cu aceea de detectiv. Este ceea ce ne deosebeşte de un institut clasic de cercetare, căci noi investigăm crimele petrecute demult, sub toate aspectele lor - inclusiv identificarea potenţialilor făptuitori, împotriva cărora depunem plângeri penale. Semănăm, din acest punct de vedere, cu Comitetul Wiesenthal, cu ai cărui oficiali am avut de altfel o întâlnire anul trecut la Ierusalim. Am avut ce învăţa de la ei. Cât despre evaluarea institutului, mi-e greu să o fac tocmai eu, dar o pot induce prezenţa noastră publică, numărul de cărţi publicate. Eu sunt mândru de ceea ce au făcut cei de la IICCR, într-un fel aproape patern - am 44 de ani şi, cu excepţia unei singure persoane, sunt cel mai bătrân din institut.

Sunt zvonuri că Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România e în pericol să dispară, odată cu dizolvarea cancelariei primului-ministru. Cât sunt ele de fondate?

Am primit asigurări că acest lucru nu se va întâmpla. Este şi acesta un semn al performanţei noastre.

Anul acesta urmează să publicaţi bio¬gra¬fia politică a preşedintelui Băsescu, exact înainte de alegerile prezidenţiale. O să fiţi cu siguranţă suspectat că, fiind consilierul politic al lui Călin Popescu Tăriceanu, faceţi jocurile liberalilor. Cum veţi răspunde?

Sunt simplu membru al PNL, atâta tot. Nu am candidat la nici o funcţie, nu vreau nici un fel de mandat parlamentar şi pentru că nu vreau funcţii nici nu văd de ce să fiu acuzat că fac jocul cuiva; nici nu mă plăteşte nimeni să cred ceea ce cred şi să scriu ceea ce cred. Poziţia mea faţă de preşedintele Băsescu mi-am exprimat-o public încă din anul 2005, când refuza cu obstinaţie aproape să deschidă vreo discuţie în legătură cu condamnarea comunismului. E bine că s-a convins în timp, dar asta nu mă împiedic să-i judec în termeni critici trecutul său politic, axat pe o strategie de provocare şi menţinere a unor stări conflictuale, din care pierde lumea şi câştigă el. E părerea mea şi vreau să mi-o exprim cu orice risc, dar vă rog să mă credeţi, sunt un om care se simte liber să judece cu capul lui de pe umerii lui, care urăşte înregimentarea şi detestă mercenariatul.

Apreciaţi că notorietatea acestei cărţi va întrece orice titlu pe care l-aţi semnat până acum? Cum se împacă statutul de istoric cu sânge rece şi exerciţiul distanţei critice cu implicarea activă în agenda politică a zilei?

Vreau să fiu, mai mult decât un autor celebru, un om viu. Căci ce credeţi că e mai important, să trăieşti între oameni sau să scrii despre oameni? Cum scriam prin tinereţe, când voi cunoaşte răspunsul la această întrebare va fi, oricum, prea târziu.

Traian Băsescu şi-a manifestat în vreun fel curiozitatea faţă de această biografie? A parcurs-o în întregime? Ce reacţii a avut?

Nu ştiu. Am aflat doar un lucru care, trebuie să-i spun, îi face cinste. Când a venit vorba de o posibilă desfiinţare a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, preşedintele Băsescu a sugerat că ar fi bine să ne continuăm activitatea, inclusiv în actuala formulă de conducere - adică cu mine în frunte. Când i s-a atras atenţia că scriu o biografie critică a ascensiunii sale politice, ar fi spus că n-are importanţă, că pot să scriu şi trei, atâta vreme cât Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului îşi respectă programul, fără să fie folosit drept armă sau trambulină politică. Pentru asta, nimic de zis, în afară de vorba francezilor, chapeau!

 

 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

5 comentarii

 
1
Senta 27-Mar-2009 20:03
Basesciada
Adunati in paginile fituicii pentru elite intelectuale de tip Rogozanu si Tache, toti frustratii care au un dinte pe Basescu Fituica asta a devenit organul de lupta al Vantului contra lui Basescu Dupa Ioana care a indraznit sa-si cumpere un apartament in zona Baneasa si nu la Izvorani ca Tariceanu si Raduleasca, l-ati gasit pe acest invartit care si-a facut o meserie din investigarea crimelor comunismului dar nu vrea sa aiba nicio legatura cu victimile comunistilor, ba mai mult nu-si misca fundul sa faca ceva concret pentru acestia Sta intr-o vilutza , probabil nationalizata si vine la servici cand ii tuna adica mai rar decat ma duc eu sa ma tund Cand il causti e la famelie in Germania si nu se coboara niciodata sa stea de vorba cu victimile comunismului E prea sus in erarhia luptatorilor anticomunisti treziti lla lupta dupa 1989Un arivist si atata tot s-au bagat si el si Stejare l Olaru pe sub pielea lui Tariceanu si acum dai si lupta cu BasescuNene nu esti nicila degetul mic al lui Base oricate pacate ar avea acesta Cand veti gasi un om sa-l infrunte cu pieptul gol si nu ascuns pe sub fustele lui Patriciu sa-mi spuneti si mie , poate ma voi duce atunci sa votez
2
Periscop 27-Mar-2009 20:10
Ei, da, asa da!
Fara fitile, fara pareri proprii, fara sofisme, pe scurt interviu profesionist. Deci respect pentru cititori. Trag singur concluziile (nu vi le spun)
3
alexandra.p 27-Mar-2009 20:22
intelectualii PNL-ului
De ce nu se vorbeste de "intelectualii PNL-ului"? Inteleg, dl. Oprea nu e intelectual dar nici Daniel Barbu nu e? ca am vazut de curand o imagine cu dumnealui de-a dreapta lui Crin Antonescu.
4
fariseu 27-Mar-2009 22:15
Spre ghereta Cotrocenilor
Despartit pentru o data de Stejarel Olaru, dl. Marius Oprea ne expune vederile sale. Exemplu tipic de oportunist, Domnia Sa traieste frustrarea pierderii ciolanului pe care l-a ros (consilier al primului ministru). Daca maine dl. Traian Basescu ii va oferi o functie in afara aceleia de director al unui institutut creat de dl.Tariceanu, va fi bucuros sa stea si in ghereta de la intrarea Palatului Cotroceni!
Marele moralist este, in realitate, un jalnic oportunist, gata sa linga pe oricine.
5
inchirierimasini 04-Oct-2011 19:39
...
În timpul comunismului erau criminali. Astăzi sunt eroi. Socotesc că nu există justificare pentru crimă, indiferent de cauza în numele căreia a fost săvârşită, aşa cum socotesc că, indiferent de data la care au fost comise, crimele comise în numele unui regim sau altul, în numele unei ideologii sau alta, trebuie tratate şi pedepsite la fel.
Vezi primele comentarii
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI