Mărirea şi decăderea lui Soljeniţîn

În anii ’70, în Uniunea Sovietică circula următoarea anecdotă: peste o sută de ani, cineva întreabă: „Cine a fost Brejnev?“. „A, un politician de pe vremea lui Soljeniţîn.“ Peste altă sută de ani, altcineva întreabă: „Cine a fost Brejnev?“. „A, un politician de pe vremea lui Soljeniţîn.“ Astăzi, la câteva luni de la moartea lui Alexandr Soljeniţîn, fără îndoială una dintre cele mai pregnante figuri atunci când vine vorba despre dedesubturile regimului comunist, numele lui nu pare să iasă din conul de umbră în care a intrat în ultimii ani ai vieţii sale. Cu toate acestea, „Arhipelagul Gulag“, pe care autorul o considera principala sa carte, a marcat, la apariţie, un moment-cheie pentru înţelegerea mecanismelor terorii practicate în sânul comunismului şi, mai punctual, în perioada Stalin.

 

Dacă publicarea celor trei volume în Occident i-a atras automat acuzaţia de trădare, tradusă în judecată şi, la foarte scurtă vreme, în exil, „Arhipelagul Gulag“ a însemnat declicul pentru o masivă solidarizare a intelectualilor occidentali. S-au creat petiţii de susţinere a lui Soljeniţîn, printre semnatari numărându-se nume grele ale vremii: lui Jean-Paul Sartre, mai apropiat spaţiului sovietic prin înclinaţiile sale stângiste, i s-au alăturat scriitori precum W.H. Auden, Gunter Grass, Heinrich Boll şi Yukio Mishima. N-au ezitat să se alăture cauzei Soljeniţîn nici intelectualii continentului nord-american, printre care s-au numărat Arthur Miller, John Updike, Truman Capote şi Kurt Vonnegut. Când, în 1970, a primit Premiul Nobel pentru Literatură, Soljeniţîn nu a fost prezent la ceremonie, trimiţând însă un mesaj care a făcut înconjurul lumii. În motivaţia juriului, scriitorului i se aprecia, printre altele, „forţa etică cu care a urmat indispensabilele tradiţii ale literaturii ruse“.

 

George Kennan, unul dintre diplomaţii-cheie ai Statelor Unite în perioada Războiului Rece, eveniment pe care l-a şi cercetat ulterior, spunea, la scurtă vreme după publicarea „Arhipelagului“ în spaţiul american, că acesta este „cel mai profund rechizitoriu care va fi făcut unui regim politic în epoca modernă“. Apariţia traducerii în limba engleză a cărţilor lui Soljeniţîn a fost, la rândul ei, primită nu doar ca un eveniment editorial de proporţii, ci şi ca un pas esenţial în raportarea occidentalilor la spaţiul politic sovietic. Însă „adopţia“ lui Soljeniţîn de către Occident s-a dovedit o mutare delicată atât pentru cei care îl exilaseră, cât şi pentru cei de cealaltă parte a baricadei. La mijlocul anilor ’70, Henry Kissinger îl sfătuia pe Gerald Ford, ales deja preşedinte, să nu se întâlnească cu Soljeniţîn care, deşi este „un scriitor important“, are nişte „vederi politice care îi fac de râs până şi pe colegii săi disidenţi“. „O întâlnire a sa cu preşedintele nu numai că i-ar ofensa pe sovietici, ci ar stârni şi controverse legate de viziunile lui Soljeniţîn despre Statele Unite şi aliaţii lor“, scria Kissinger în jurnal.

 

Într-o recenzie apărută în „The New York Times“ în 1978, înainte ca scriitorul rus să-şi susţină celebrul discurs de la Harvard, cronicarul susţinea optimist că „dacă nici după «Arhipelagul Gulag» nu ne putem imagina ce înseamnă dominaţia sovietică, bazată pe teroare şi moarte, atât pentru milioanele sale de victime, cât şi pentru noi, în aceste condiţii precare ale libertăţii noastre, asta se datorează doar refuzului nostru - pentru că nu putem privi în faţă cele mai rele feţe ale politicii acestui secol şi morala criminală a speciei noastre“. Mulţi ani mai târziu, după ce Soljeniţîn se întorsese în Rusia natală şi după ce istoria se mai limpezise puţin, presa americană înregistra mutaţia pe care numele lui Soljeniţîn a traversat-o, de la disidentul martirizat la o prezenţă incomodă. „În ceea ce priveşte efectul pe care l-a avut asupra istoriei, Soljeniţîn este scriitorul dominant al secolului XX. Cine altcineva s-ar putea compara cu el? Orwell? Kostler? Şi, cu toate acestea, atunci când vine vorba despre el acum, de cele mai multe ori este considerat un ciudat, un monarhist, un antisemit, un sărit de pe fix“, scria în 2001 unul dintre redactorii de la „The New Yorker“.

 

Comandă online colecţia Literatura pe shop.cotidianul.ro