Home » Stiinta & Tehnologie » Marc Valleur: „Managerii au tot mai multe probleme legate de droguri şi de jocuri“

Marc Valleur: „Managerii au tot mai multe probleme legate de droguri şi de jocuri“

13 Noi 2008 | 1 comentarii | 2975 vizualizari
Rating:
8 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Marc Valleur, psihiatru şi director al Centrului medical Marmottan din Paris dedicat tratamentului conduitelor adictive,vorbeşte despre noile droguri: dependenţa de dragoste, de jocurile pe computer şi de cele de noroc.
 
Marc Valleur
Care este cea mai periculoasă adicţie?
Întrebarea îmi aduce aminte de problema „gradului de risc al drogurilor“, tratată în raportul profesorului Bernard Roques din 1997, la care am participat şi eu, raport cerut de Bernard Kouchner. Sunt mai multe paliere de risc. O dată este potenţialul adictiv: unele substanţe sau comportamente sunt mai susceptibile să antreneze dependenţe. Apoi este toxicitatea somatică: alcoolul este fatal pentru ficat, excitantele fac rău inimii. Dar putem vorbi şi despre toxicitatea neuronală (se discută mult despre ecstasy) sau despre adicţiile legate de violenţă şi de marginalizare. 

Dependenţele fără substanţe par mai puţin riscante, căci nu conduc nici la ciroză şi nici la SIDA sau la hepatită C. Pe de altă parte, dependenţa de jocuri de noroc înseamnă depresii, tentative de suicid şi acte delincvente, deci iată că avem un risc obiectiv. Practica jocurilor în reţea, care poate conduce la adicţie, este fără îndoială cea mai puţin gravă, pentru că nu există riscul ruinării şi al supraîndatorărilor. Dar chiar şi în cazul jocurilor, care presupun un risc pur virtual, primejdia există. E vorba despre izolarea afectivă şi de cea socială, care duc mai departe la depresie.

În China există deja clinici dedicate exclusiv dependenţilor de Internet. Era nevoie de ele?
Aici vorbim mai ales despre jocurile în reţea, victime fiind tinerii ce n-au curajul să dea piept cu viaţa. În consultaţiile de la spitalul nostru, majoritatea sunt timizi, introvertiţi şi inteligenţi. Preferă jocul video pentru că acolo rezultatele sunt previzibile. E ca şi cum acea lume ar fi mai „dreaptă“ decât cea reală. O psihoterapie simplă, asociată cu luarea în calcul a dimensiunii familiale, este suficientă pentru vindecare. În China sau în Coreea, situaţia e diferită (China este o societate bazată pe control) şi nu e nevoie neapărat de astfel de instituţii. Dacă această problemă a fost dramatizată, asta se întâmplă din cauza ignoranţei adulţilor.

Din ce punct navigarea pe net devine patologică?
În orice adicţie, graniţa dintre normal şi patologic este acolo unde subiectul însuşi vrea să renunţe la conduită, dar nu izbuteşte de unul singur. În cazul dependenţei de jocuri în reţea, lucrurile devin grave atunci când tot timpul liber este alocat jocului. Tânărul începe să nu mai iasă cu prietenii, se desparte de prietena sa, nu mai face sport etc. Părinţii se îngrijorează însă în clipa în care el lasă baltă învăţătura. În cele din urmă, şi el realizează că s-a izolat, dar nu mai reuşeşte să reducă timpul de joc. Importanţa exagerată acordată jocului vine din faptul că tânărul căută un refugiu într-un moment în care mediul i se pare ostil (de pildă, părinţii săi se ceartă tot timpul ori divorţează) sau exigenţele apasă prea greu (primul an de facultate, competiţia socială etc.). Aşadar, atunci când o practică devine o formă de „automedicaţie“ riscul adictiv este considerabil.

În „Patologiile excesului“ afirmaţi că Internetul în sine nu duce la adicţie...
Jackpoturile din varianta online conduc la aceeaşi adicţie ca şi maşinile din cazinouri. Un alt exemplu ar fi „cibersexul“, o formă de masturbare sau de prostituţie. Or, aceste practici sunt vechi de când lumea şi n-au fost inventate de dragul Internetului. Pe de altă parte, jocurile în reţea sunt cu adevărat o noutate culturală, plină de surprize.

Printre „noile dependenţe“ despre care vorbiţi în carte ar fi şi dependenţa de dragoste. E totuna cu adicţia la sex?
Dependenţa de sex merge mână în mână cu aspectul „consumator“ al relaţiei, în care partenerul nu este învestit afectiv. Ea devine motiv de jenă în cazul bărbaţilor care nu se mai pot înfrâna în a frecventa prostituate. De cealaltă parte e dependenţa afectivă, care ia adesea forma unei „codependenţe“: o femeie devine dependentă de un partener care o maltratează şi o agresează. După publicarea cărţii în Franţa, am primit tot soiul de solicitări de ajutor, iar cazurile sunt uneori dramatice şi se întind pe ani buni. Mai este şi cazul investiţiei pasionale exagerate într-un partener inaccesibil. Aceste relaţii asimetrice culminează în clasica erotomanie.

Cercetătorii de la Collège de France coordonaţi de Jean-Pol Tassin au descoperit recent un nou mecanism neurologic în stare să explice adicţia. Ce schimbă această descoperire?
Sunt prieten cu Jean-Pol Tassin şi ştiu că abordează cu toată deschiderea această problemă. În 1997, el a apărat ideea că adicţia e cauzată de dereglarea la nivelul dopaminei, după care a realizat că ipoteza sa era incompletă. Ştim că există trei neurotransmiţători care se echilibrează reciproc. Aceştia sunt noradrenalina, care ne ţine în priză (ne ţine în tensiune, în „stres“), serotonina, care, din contră, face ca emoţiile noastre să nu mai depindă de mediu (ne simţim „la adăpost“, relaxaţi, în armonie cu lumea) şi dopamina care „marchează“ în mod pozitiv anumiţi stimuli. În mod normal, serotonina intervine pentru a contrabalansa excesul de stres şi de adrenalină. Potrivit noii descoperiri, dependenţa s-ar explica printr-un „decuplaj“ din acest sistem, iar dependenţa vine tocmai din nevoia de a recâştiga sentimentul de siguranţă, de a fi „la adăpost“.

 În măsura în care serotonina nu mai face faţă, persoanele adicte apelează deci la substanţe sau la conduite care să le calmeze stresul. În noul studiu, dopamina este un „marcator“ care face ca o anumită substanţă sau o anumită conduită să fie recunoscută, în funcţie de istoria subiectului, ca o sursă de plăcere şi de siguranţă. Cred că se poate stabili o legătură între această idee şi perspectiva mea asupra adicţiilor care ar implica deopotrivă o dimensiune „ordalică“, de căutare a riscului, şi o alta în care se caută siguranţa prin intermediul rutinei, al dependenţei. Este paradoxală alăturarea celor două feţe aparent contrare.

Unii cercetători afirmă că adicţiile ni se trag de la gene, alţii că îi afectează pe cei cu o inteligenţă peste medie. Ce ne face vulnerabili la adicţii?
În mod normal, inteligenţa n-ar avea legătură cu dependenţele. Cauzele acestora sunt afective, vin din trecutul persoanei. Inteligenţa nu permite, de pildă, corectarea „erorilor cognitive“ ale jucătorilor patologici care îşi închipuie că pot controla hazardul (chiar şi mari matematicieni au căzut în această capcană). Pe de altă parte, ocuparea unei funcţii de responsabilitate poate fi, cu adevărat, o cauză majoră de stres, de anxietate, de unde şi tentaţia refugiului într-o adicţie. Observ că managerii din companii au tot mai multe probleme legate de alcool, droguri şi de jocuri.

Nu sunt implicaţi totuşi şi factori genetici?
Adicţiile sunt tot timpul rezultatul întâlnirii dintre o personalitate, un produs şi un moment socio-cultural. Majoritatea specialiştilor admit că unii sunt mai vulnerabili decât alţii, că nu suntem egali în faţa adicţiilor. Or, factorii genetici ar putea contribui la această vulnerabilitate. De exemplu, unii sunt prin firea lor mai impulsivi, mai susceptibili de a se îngrijora din orice sau mai puţin răbdători când vine vorba despre satisfacerea dorinţelor. În acelaşi timp, vulnerabilitatea variază şi în funcţie de momentele vieţii. Depresia, izolarea, întâmplările tragice sunt tot atâtea motive pentru a căuta salvarea în droguri sau în jocuri. 

Patologiile excesului

Marc Valleur este din anul 2000 directorul Centrului medical Marmottan din Paris, specializat în adicţii. Alături de Jean-Claude Matysiak, psihiatru la spitalul Villeneuve-Saint-Georges, a publicat o serie de studii şi de cărţi dedicate adicţiilor, precum „Vous, vos enfants et la drogue“ (1992) sau „Les nouvelles formes d’addiction: l’amour, le sexe, le jeux vidéo“ (2004). 

În 2006, cei doi psihiatri au publicat în Franţa volumul „Les pathologies de l’excès“, tradus recent la Editura Nemira sub titlul „Patologiile excesului“. Volumul, precizează Valleur în prefaţă, nu se referă doar la adicţiile clasice (alcool, droguri, tutun), ci extinde termenul de „adicţie“ şi la noi forme de patologii precum „ciberadicţia“, dependenţa „sacrificială“ faţă de un partener brutal, dar şi workaholismul.

















 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
bistriz 04-Ian-2009 23:59
Excelent articol
Hăcuindu-ne politic, nu am comentat, nu am votat şi, evident, nu l-am am citit.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
STIINTA & TEHNOLOGIE
 
CELE MAI