Mantra reformei

Nu pot fi de vină banalităţi precum ineficacitatea şocantă, incompetenţa revoltătoare, indisciplina sau iresponsabilitatea; oriunde lucrurile merg prost, este din cauza “lipsei de reforme”. Se accentuează criza? Numai reforma ne poate ajuta. Sunt instituţiile surse de rateuri sistematice? E pentru că nu au fost reformate. Orice eşec sau eroare impune o revoluţie în sistem. Pisat ani de-a rândul cu catehismul reformei, omul de pe stradă răspunde şi el automat că numai reforma ne poate izbăvi. Reforma a devenit un cuvânt magic... o mantra. Modificările legislative succesive, reorganizările instituţionale repetate, inversarea şi reinversarea reglementărilor au ajuns să fie singurele instrumente în care credem şi pe care încercăm să le punem la lucru.

 

Pentru ele suntem gata să sacrificăm orice: tradiţii funcţionale, competenţe, moduri de operare consacrate. Dar sacrificiile repetate nu au deloc efectele pozitive prevăzute... şi conduc la noi sacrificii. În mod paradoxal, setea noastră nestinsă de reforme se naşte nu din penuria de iniţiative reformatoare, ci din supraabundenţa lor. Pretenţia că “sistemul nu s-a reformat deloc” nu este decât pretextul celor care vor să impună rapid propria reformă (una nouă!); în fapt, modificările curg torenţial şi inutil.

 

Schimbările stupide conduc la o acută nevoie de noi schimbări. Tocmai pentru că reformele însăilate succesiv de diverse guvernări au eşuat în a produce consecinţele benefice dorite, obsesia pentru noi reforme se adânceşte. Suntem definitiv prinşi în sarabanda reformelor şi deplângem falimentul celor vechi pentru a revendica altele noi. Educaţia ne oferă, în acest sens, exemplul cel mai amuţitor: de la sfârşitul anilor ’90, reformele se revarsă din belşug, iar criza sistemului se accentuează. Ca răspuns ni se oferă actuala competiţie de reforme: reforma Miclea, reforma Andronescu, reminiscenţele avortatei reforme Adomniţei sau nostalgiile pentru reforma Marga...

 

Ce va urma nu e greu de imaginat. Indiferent care dintre reforme sau cât din fiecare va avea câştig de cauză, problemele educaţiei vor persista şi nu după mult timp se va reclama (şi pregăti) o nouă reformă... Bulimia schimbărilor va renaşte. De ce oare? Suntem cumva incurabili? Probabil că nu, dar maladia de care suferim este diagnosticată greşit, cu încăpăţânare, de nişte medici iresponsabili. Preşedintele şi premierul mint cu obişnuita neruşinare sfidătoare - neruşinare egalată doar de inconştienţa liniştit-arogantă a preşedintei Camerei Deputaţilor - atunci când pretind că originea bolii este întârzierea (“reforma întârzie de douăzeci de ani”).

 

Adevărata cauză a traumatismelor educaţiei nu este absenţa reformei, ci modul absurd în care politicienii autohtoni produc şi aplică reformele. În societăţile normale, în care politicianismul şi spiritul de clan nu au infestat chiar totul, lucrurile se desfăşoară aşa: are loc o lungă dezbatere publică, dublată de multiple dezbateri ale experţilor - ce pot dura nu ani, ci chiar decenii; treptat se formează un anumit consens larg (deşi niciodată total) asupra a ce anume şi cum trebuie schimbat, iar pe baza lui se declanşează ulterior reforma. Ea se sprijină, prin urmare, nu pe simpla decizie momentană a unui clan politic, ci pe un anumit consens al raţiunii publice şi are, chiar de la început, sprijinul unei mari părţi a electoratului. Drept consecinţă, reformele beneficiază, măcar pentru o semnificativă perioadă de timp, de susţinere socială şi profesională.

 

Cum se petrec însă lucrurile la noi? Cu totul altfel. Un lider - fie el ministru, prim-ministru sau preşedinte - hotărăşte să se eternizeze ca reformator şi, eventual, să mascheze eşecurile şi scandalurile guvernării printr-o răsunătoare iniţiativă. Pentru a pregăti terenul declanşează în mass-media lamentaţii asupra stărilor de fapt şi anunţă prompt că, în sfârşit, va rezolva temeinic problemele - altfel spus... reforma trebuie să înceapă! Dibuie, printre acoliţii şi fanii plini de pretenţii (şi speranţe!), deşi săraci în idei, pe cineva (în genere, un consilier personal) şi-l unge “creier al reformei”, adică expert suprem şi infailibil asupra domeniului în suferinţă. Îmboldit de marea cinste ce i se face şi de bafta care a căzut pe capul său, “creierul” lucrează frenetic şi produce un proiect purtând marca posibilităţilor sale (totdeauna limitate) şi a fanteziilor personale, nutrite de lecturi incomplete şi prost digerate.

 

Odată născut regalul (pardon, prezidenţialul) vlăstar, ceea ce nu durează prea mult, căci improvizaţiile se fac lesne, începe adevărata muncă: prostirea opiniei publice şi reducerea la tăcere a vocilor care ar cuteza să comenteze în cunoştinţă de cauză asupra noii reforme. Cu opinia publică merge uşor: acesteia i se servesc clasicul topos “nu s-a schimbat nimic” (de la 1989 încoace) şi concluzia disperată că “nu mai putem întârzia nici o clipă” renovarea sistemului. Istoviţi de necazuri şi exasperaţi de proasta funcţionare a instituţiilor, oamenii înghit şi această pastilă, sperând că va fi mai puţin amară decât altele. Cu vocile avizate merge puţin mai greu, dar există şi aici reţete consacrate. Mai întâi, Evanghelia (de la Liiceanu citire!) spune limpede că românii sunt proşti, numai Elita e deşteaptă. Or, cum unica Elită autentică e concentrată smerit la Cotroceni sau, oricum, în jurul Puterii, rezultă logic că orice comentarii contrare reformelor prezidenţiale (sau guvernamentale) trebuie să fie prostii abisale. În al doilea rând, avem eternul adevăr că românii se împart în numai două categorii extreme: pe de-o parte, reformiştii (cei “evoluaţi”, adică... ai noştri), pe de alta, antireformiştii (“înapoiaţii”... adică adversarii) - tertium non datur.

 

Orice critică la adresa genialităţilor reformei binecuvântate de Putere trebuie deci să fie expresia unei înapoieri, a invidiei sau a resentimentului şi se cuvine tratată cu o superioritate rece şi dispreţuitoare. Orice aluzie la o largă dezbatere publică va fi demisă cu aristocratică greaţă; schimbările prescrise trebuie să rămână aşa cum le-au încropit “creierele” docile Puterii.

 

Pe scurt, la noi, reforma este mereu doar improvizaţia pripită a unui clan prezidenţial sau guvernamental... şi are, în consecinţă, viaţa scurtă şi lipsită de glorie a grupusculului respectiv. Noi nu facem reformă pentru că am ajuns, în final, la măsurile optime de reconstrucţie, ci decidem marinăreşte să reformăm şi apoi decretăm drept “optime” şi intangibile cârpelile născocite în grabă de experţi autoproclamaţi. De aceea fiecare reformă de clan vine cu stupidităţile ei, cum ar fi aşa-numita “admitere în liceu pe baza repartizării computerizate”, care terorizează de ani buni elevii şi familiile, deformând grotesc traiectoriile educaţionale ale adolescenţilor, sau “tezele unice”, care perturbă absurd adevăratele ierarhii dintre elevi. Odată cu schimbarea grupurilor de putere, aceste stupidităţi vor fi denunţate, dar, strategia reformei de clan rămânând aceeaşi, altele le vor lua locul. Iată de ce suntem binecuvântaţi cu schimbări nesfârşite, iar cuvântul “reformă” are valoare rituală.