Maniutiu ii numara ouale lui Lenin

Cind "Viitorul e in oua", ipoteza avansata de Eugen Ionescu, prezentul e dominat de teroarea asemanatoare ascutirii luptei de clasa, asa cum demonstreaza fara ipocrite pudori spectacolul lui Mihai Maniutiu de la Theatrum Mundi.

Constructia centrala din spatiul de joc (Iuliana Vilsan) este un cerc facut sa se invirteasca, initial impodobit cu portretele lui Lenin, cel oficial, dar si cu fotografia facuta cind era grav bolnav, ca "o leguma" cum se spune in mod popular, dar considerat in continuare unul dintre farurile revolutiei mondiale si conducatorul primului stat comunist din lume.

Din oua - valeti si patroni, diplomati si lina de tricotat

Ipoteza e luata foarte in serios de Mihai Maniutiu, regizor care gindeste si face teatru cu aceeasi impecabila rigoare (e adevarat, indepartindu-l uneori de afecte) in spectacolul de la Theatrum Mundi - "Viitorul e in oua" , piesa de Eugen Ionescu. Textul a fost scris in 1951, imediat dupa "Jacques sau supunerea" si continua premisele stabilite acolo. Jacques si Roberta s-au casatorit, dar din motive confuze ei nu dau productie si randament. Atit de rivnitele oua pot oferi totul: revolutionari si reactionari betivi si catolici, dar mai ales omlete. Productie si randament repeta si comanda familia, pina la obsesie, familie devenita instanta de judecata si institutie de represiune, convocindu-si si mortii cind cei vii nu sint destul de eficienti. Nu are importanta scopul, ne convinge regizorul, monstruozitatea apare de indata ce grupul doreste sa-si impuna vointa nesocotind individul. Nu are importanta ca-l obliga sa munceasca sau sa se reproduca, presiunea e la fel de oribila.

Absurdul nostru cel de toate zilele

Absurdul se naste din ceea ce pare a fi dorinta rationala a grupului, din realitatea relatiilor reduse la esenta lor. Teatrul absurd nu este o modalitate rafinata a unor snobi sofisticati de a comenta realitatea, ci realitatea insasi care se intoarce impotriva oamenilor. Aici mi se pare a fi punctul forte al spectacolului regizat de Mihai Maniutiu: in felul cum reuseste sa apropie de constiinta spectatorului amenintarea spiritului gregar, absurdul devenind o componenta a vietii, ridicola cind e marginala, sufocanta cind e norma. Cei doi proaspat casatoriti sint pusi sa faca productie si sa dea randament, dragostea si sentimentele - daca au existat vreodata - au disparut, au ramas nevoile elementare, "mi-e foame", "mi-e frig", neputinta de a face fata poruncii de a perpetua si frica provocata de propria neputinta: George Ivascu si Ioana Flora sint victimele propriei lor dorinte de a semana celorlalti, de a se include in universul familiar si realizeaza greu si in pragul anihilarii ca adecvarea inseamna renuntarea la viata. Actori moderni, cei doi interpreti produc tensiune tragica prin mijloacele comediei: spatiul in care sint situati spectatorii, foarte aproape de locul actiunii si agresiunea permanenta la indemnurile familiei, creeaza disconfortul necesar iesirii din starea naturala de contemplare.

Ca sa mori, e nevoie de multa energie

Spre deosebire de alte spectacole recente ale regizorului, unde evolutia grupului (una dintre obsesiile lui) era minata de absenta profesionalismului, de stingacia unor interpreti si de indiferenta altora, aici actorii, mai putin preocupati parca de propria vizibilitate, creeaza impulsul de energie necesar dinamicii spectacolului.

Evolutiile de grup, ritmate de "initiativele" individuale, produc o stare de neliniste; revenirea din morti a bunicului (Ilie Georgian) nu este decit inca un element firesc menit sa completeze nefirescul vietii. Acest fel de a contribui la starea spectacolului, fara a dori "sa iesi in fata", mi se pare a fi una dintre contributiile esentiale ale regizorului Mihai Maniutiu la sudarea si configurarea trupei de la Theatrum Mundi care si-a mai exersat capacitatile de a produce asemenea performante si in spectacolele lui Victor Ioan Frunza sau Alexander Hausvater. Cind actorii cu pretentii justificate la renume "personal" (si il citez, ca exemplu, pe Marius Bodochi) se includ cu deplin devotament in jocul colectiv, reprezentatia teatrala inceteaza sa mai fie doar un bun prilej de etalare a orgoliului, revenind la aspiratia initiala a teatrului de a oferi imaginea omului in lume si nu doar a lumii din om.

Viitorul e in cuvinte

Traducerea lui Vlad Russo si Vlad Zografi, folosita in acest spectacol, e perfect adecvata viziunii: cuvintele deviaza incetul cu incetul de la sens si de la semnificatie, isi schimba forma si ascund mai mult decit dezvaluie.

Ele "sclipiciripesc" intr-un prezent sordid, pregatind un viitor disponibil pentru cei dispusi sa iubeasca si sa moara la comanda. "Calduroase condoleante" exprima, la un moment dat, personajele intr-un delir al compasiunii mimate. Din fericire, totul n-a fost decit un spectacol. �