Home » Home » Interviu » Lucian Dan Teodorovici: “Nu ştiu, sincer, cum poţi să faci literatură dintr-o poveste de dragoste fericită”

Lucian Dan Teodorovici: “Nu ştiu, sincer, cum poţi să faci literatură dintr-o poveste de dragoste fericită”

13 Feb 2009 Alina Purcaru | 0 comentarii | 1937 vizualizari
Rating:
9 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Chiar dacă abia a scos o nouă carte de povestiri, “Celelalte poveşti de dragoste”, la Polirom, Teodorovici a continuat să povestească despre dragoste, fericită sau ratată, dar şi despre dependenţa de scris şi spectaculosul din cotidianul banal.
 
Lucian Dan Teodorovici
Fiecare dintre povestirile tale e ca o cutie: o poveste aparentă, liniştitoare, aproape banală, care conţine adevărata poveste, dureroasă, greu de spus. Cum ai ajuns să povesteşti aşa? Ai învăţat scriind, citind sau vorbind pur şi simplu despre lucruri greu de povestit?
Cred că ar merge ca explicaţie felul în care privesc eu oamenii în general. Nu-s fascinat atât de mult de întâmplări în sine. Chiar îmi reproşez asta: pe lângă mine, poveştile propriu-zise trec prea uşor. Nu am o curiozitate dezvoltată în sensul ăsta şi nici un spirit de observaţie grozav. Dacă mă întrebi în ce culori sunt zugrăviţi pereţii casei mele, habar n-am să-ţi răspund, deşi au trecut vreo trei-patru ani de la ultima zugrăveală. Mai mult, dacă se întâmplă ceva pe stradă, trebuie să mă tragă cineva de mânecă, altfel nu văd. În schimb, am un fel de pasiune din a-mi imagina ce gândesc oamenii obişnuiţi, ce poveşti ascund sub încruntările lor ş.a.m.d. Oamenii pe lângă care trec, ăia din tramvaie... Deci asta caut în general şi probabil asta caut şi-n proză: să descopăr spectaculosul ascuns de ceea ce, altfel, considerăm a fi foarte banal.

Povestirile fac trimiteri subtile una la alta şi, când te prinzi de asta, îţi vine să le citeşti pe următoarele. Ca şi cum ştii că mai e un alt final pentru o poveste încheiată. Ţi-e greu să pui capăt unei povestiri? Când ştii care e sfârşitul?
Eu privesc cartea asta ca pe una de povestiri, dar care ţese, pe-acolo, printre rânduri, un roman. Şi ideea tocmai asta a fost: ca fiecare povestire să se termine cu un semn de întrebare. Chiar dacă, aparent, fiecare dintre secvenţe are un final definit, trimiterile către celelalte, continuările cuprinse acolo îl modifică, îi dau alt sens. Sau măcar asta sper eu că se întâmplă...

Toată lumea se gândeşte la dragoste, dar parcă mai toţi scriitorii se ruşinează cumva să mai scrie despre asta, poveşti de dragoste adică. Ce e-n neregulă cu povestile de dragoste de fug scriitorii de ele?
Poate că, pe de o parte, contează ideea asta că dragostea, fiind tăvălită prin telenovele, fiind făcută praf de reality show-uri, fiind (de)scrisă prost de o mulţime de pseudoscriitori, de mare succes comercial însă, a devenit o temă “pentru mase”. Iar pentru scriitorul român, ideea de a scrie pentru mase nu-i una atrăgătoare. Pe de altă parte, dacă treci totuşi peste prejudecăţi, te trezeşti că ai în faţă o temă grea, din mai multe motive, printre care şi acela că atâţia mari scriitori ai lumii ăsteia au abordat-o, şi-ncă într-un mod excepţional, încât îţi pare că nu mai e loc şi pentru abordarea ta. Astea-s primele două complexe peste care, e părerea mea, ar trebui să treacă un scriitor pentru a scrie o carte de dragoste.

Cum faci dintr-o poveste de dragoste fericită o poveste bună? De ce e mai spectaculoasă ratarea, chiar dacă e repetitivă, decât implinirea, să zicem? Scrii la un moment dat ,,e trist când nu mai construieşti planuri, ci ajungi să le trăieşti’’. E şi pentru tine trist, ca pentru personajul tău?
Nu ştiu, sincer, cum poţi să faci literatură dintr-o poveste de dragoste fericită. Nu mi-am pus problema. De fapt, nu mi-am pus nici problema de a scrie neapărat despre ratare. Temele te găsesc pe tine, ştiu că-i un clişeu ăsta, dar clişeele au şi calitatea de a fi adevărate. De-ar fi să medităm însă puţin, numai puţin, la asta, aş spune că aşa-i de când lumea, poveştile triste sunt considerate mai “adânci”. C-aşa e omul. Nu fericirea altuia îi atinge corzile sensibile, ci nefericirea. Şi abia asta ar trebui să ne dea de gândit, dar nu cred că-n cadrul unui dialog ca al nostru, nu? Cât priveşte cealaltă observaţie, cred că asta-i cea mai mare nefericire: să nu mai ai cum să-ţi faci planuri. Eu sunt însă ceva mai norocos decât personajul meu, încă mai am destule lucruri pe care visez să le trăiesc.

De unde a început să se lege cartea asta, când te-ai oprit la povestea din care pornesc toate celelalte?
Am început practic de la ultima povestire din volum, cea care ar putea da, chiar şi singură, o perspectivă destul de clară asupra temei cărţii. E vorba de ,,Podul Strîmb’’, aşa se numeşte secvenţa respectivă.

Ce te ajută să scrii? De unde iei poveştile? E ficţiune pură, sunt şi lucruri trăite, ascultate, auzite? Lucrezi mult la tehnică, citeşti literatură atent la mecanismele de construcţie?
Hai să-ţi spun ceva ce habar n-am cum va fi privit: în momentul în care scriu la o carte, în biroul meu e o harababură teribilă. Am în jur alte douăzeci-treizeci de cărţi, aruncate cam peste tot, deschise la anumite pagini, care mi-au plăcut mie, care ştiu că m-au stârnit la un moment dat. Nu recitesc cărţile alea în întregime. Însă, când sunt într-un impas, mă apuc şi citesc, recitesc pasaje. Şi văd cum a trecut un scriitor sau altul peste o anumită situaţie care mie mi s-ar fi părut foarte dificilă... Mă ajută. Cât priveşte problema ficţiune vs realitate, cred că e puţin importantă. Mă folosesc şi de poveşti proprii, dar e şi multă imaginaţie în joc. Nu descopăr acum nici o roată, aşa fac mai toţi scriitorii. Până şi-n cărţi cu poveşti istorice sau în cele SF, un scriitor se foloseşte de amănunte autobiografice pentru a-şi construi cât mai veridic povestea.

Marea ambiţie a scriitorului român e să scrie romane. Se scriu romane care se apropie de mia de pagini, nu neapărat la noi, dar parcă pe măsură ce timpul pentru citit se împuţinează, scriitorii plusează la numărul de pagini. Ce crezi despre nebunia asta cu romanul? Pe tine te mai interesează?
Da. Mă interesează foarte mult romanul. Recunosc chiar că-mi place mai mult decât povestirea, dintr-un motiv uşor amuzant: cea din urmă se termină prea repede. Şi, odată cu finalul povestirii, vine prea repede şi finalul lumii ăleia create acolo şi în care mi-a plăcut atât de mult să mă-nvârt. Romanul mă lasă să hălăduiesc mai mult timp pe-acolo...

De ce ai optat pentru povestire în cartea asta? Ce ţi-a oferit varianta asta în plus faţă de roman?
Cu riscul de a dezvălui câte ceva despre carte, adică ceva ce mi-aş fi dorit să observe mai degrabă cititorii, spun totuşi că una dintre temele volumului e comunicarea. Mai exact, modul în care comunicarea se poate dilua. Am găsit că formula asta, a unor secvenţe, a unor poveşti, e mai potrivită pentru că - am făcut la un moment dat o paralelă şi în carte - e cumva simultană cu degradarea, cu ruperea unor sinapse. Numai că deja simt că explic prea mult, ceea ce nu-i deloc bine. E ca şi cum aş îndruma cititorul să citească în felul în care aş vrea eu să citească. Or, eu de fapt vreau să-şi regăsească acolo propria poveste, îmi doresc enorm ca oamenii care-mi citesc cărţile să se găsească pe ei înşişi acolo.

În calitate de editor îţi citeşti, vrând-nevrând, colegii de generaţie, iartă-mi formularea. De care dintre greşelile lor ai vrut să fugi, ca scriitor? De ce te temi cel mai mult în momentul în care te apuci să construieşti o scenă?
Ştii, lucrul ăsta nu mă ajută chiar aşa de mult cum s-ar crede. Mi s-a mai spus: tu-i citeşti pe colegii tăi - şi încă într-un mod profesionist, care te obligă să le descoperi mecanismele, implicit greşelile etc. Nu-i foarte adevărat. Pentru că, mai întâi, nu prea poţi să citeşti o carte ca şi cum ai diseca o broască. Apoi, oamenii uită poate că eu nu citesc doar acele titluri care vor fi şi publicate de Polirom. Citesc şi multe cărţi slabe, care vin la redacţie şi care merită totuşi un răspuns, nu? Ei, asta te poate influenţa, îţi poate altera în timp criteriile, gustul. Şi atunci îţi poate afecta şi proza proprie. Asta cred eu. Deocamdată, mă amăgesc cu gândul că sunt suficient de stăpân pe propriile mijloace. Dar rămâne de văzut dacă am dreptate.

Vorbeai, într-un interviu, despre obsesia asta a ta, cu ratarea, obsesie pe care o “plasezi” în multe situaţii, povestiri, chiar şi în cele mai tonice. Vorbeşte-mi un pic despre opusul ei. Ce înseamnă să nu ratezi?
Cred că înseamnă să nu mai simţi nevoia să te uiţi permanent în trecutul propriu. Dacă nu rămâi agăţat de el, eşti câştigător. Dacă însă nu poţi s-o faci, dacă simţi nevoia să te raportezi la speranţele pe care le-ai avut, la oportunităţile pe care le-ai scăpat printre degete, la prostiile pe care le-ai făcut, atunci nu spun neapărat că eşti ratat, ci doar că încă nu poţi să te laşi amăgit de liniştea din jur. Cam aşa văd eu lucrurile şi de asta în cărţile mele nu vorbesc despre rataţi, ci despre oameni care au ratat câte ceva.

Multe povestiri din cartea asta au un fel de coloană sonoră, se leaga de muzică într-un mod esenţial, de versuri din cântece care se suprapun pe starea de fapt. Într-una, cineva vorbeşte despre importanţa cuvintelor, cum nu sunt doar vorbe, cum ajută de fapt la ceva. Ce-ţi lămureşte ţie scrisul şi când nu te ajută la nimic?
Da, muzica e importantă în carte, mă bucur că ai făcut observaţia asta. E importantă şi pentru că-mi asigură un anume ton, pe care l-am căutat destul de mult, unul diferit de cele de până acum, sper că va fi perceput astfel. Dar să ştii că, dacă spun mai multe, iar o să am senzaţia că-mi explic cartea. Aşa că trec direct la esenţa întrebării tale: ce-mi lămureşte mie scrisul? Sincer să fiu, eu nu scriu pentru a mă vindeca de ceva sau pentru a căuta adevăruri absolute. Pur şi simplu, scriu pentru că-mi place foarte mult să fac asta. Şi-atunci, evident, n-am nici senzaţia că mă ajută concret la ceva, nici senzaţia că poate fi inutil. Probabil că aş simţi aşa dacă mi-aş propune ţeluri dintr-acelea mari, dacă mi-aş dori ca prin scrisul meu să schimb ceva în lumea asta. Or, nu se pune problema aşa. Poate greşesc privind lucrurile-n felul ăsta, dar n-am ce face. Eu deocamdată doar scriu. Şi o să fie o adevărată revelaţie pentru mine, sunt convins, când o să aflu motivele exacte pentru care o fac.
 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI