Lev Dodin: „Soljeniţîn era rusocentrist, Grossman - europeanocentrist“

Nu doar romanul a fost confiscat, ci toate ma­nuscrisele, toate notiţele, până şi banda de la ma­­şina de scris.

 

Se aseamănă prin faptul că au fost amândoi scri­itori uriaşi şi că au scris amândoi despre ororile stalinismului. De aici încolo însă începe deo­se­birea dintre ei. Soljeniţîn a fost un martor direct al atrocităţilor din Gulag, pe când Gross­man a scris despre crimele lagărelor ruseşti şi ale celor naziste fără a fi el însuşi deţinut. Dar ma­­ma sa a fost omorâtă într-un ghetou din Ucrai­na de către nazişti, iar apropiaţi ai săi au fost în la­gărele din Siberia. Grossman a fost re­por­ter de răz­boi în Bătălia de la Stalin­grad, în bă­­tălia pentru Mos­co­va şi în cea pentru eli­be­ra­rea Ber­li­nu­lui. A fost printre primii oa­meni care au intrat în lagărul de concentrare de la Treb­lin­ka. Mărturia sa scrisă a fost folosită drept pro­bă în rechizito­riul acuzării în Procesul de la Nürn­berg.

 

În scriitura sa, Soljeniţîn a fost rusocentrist, iar Grossman mai degrabă europeanocentrist. Gross­man este interesat de istoria şi cultura Eu­ro­­pei şi vede Rusia ca pe o parte a continentului, pe când lui Soljeniţîn, câteodată, i se pare că Eu­ro­pa e pornită împotriva Rusiei. Pentru Gross­man, linia frontului nu separă Europa de Rusia, ci separă două moduri de gândire. Bătăliile îm­po­­triva naziştilor nu au fost câştigate de siste­mul comunist, ci de popor, care s-a simţit pentru pu­ţi­nă vreme liber. Dar sistemul totalitar a ştiut să manipuleze acest sentiment, să îl utili­ze­ze în fo­losul său, reuşind în final să înlănţuiască din nou poporul. Grossman surprinde în ro­ma­nul său foarte bine mecanismul diabolic al siste­mu­lui. Oricum, Soljeniţîn a citit romanul lui Grossman şi a scris despre el un eseu la modul cel mai elogios, lucru pe care Soljeniţîn îl făcea foarte rar, mai ales când era vorba de scriitori ce ata­cau subiecte asemănătoare cu ale sale.

 

După ce i-a fost arestat romanul, Grossman a mu­­rit de inimă rea fiind convins că nu mai exis­tă nici o copie. Din fericire, poetul Semyon Lip­kin, prietenul lui Grossman, păstrase în mare taină un exemplar pe care acesta i-l dăduse când­va să-l citească. Andrei Saharov a foto­gra­fiat în se­cret paginile manuscrisului şi scriitorul Vla­dimir Voinovici a reuşit să treacă microfil­me­le peste gra­niţă. Cartea a apărut în 1980 în El­ve­ţia, iar eu în acea perioadă lucram un spectacol în Occi­dent şi am reuşit atunci să citesc ro­ma­nul şi am fost cutremurat de acurateţea cu care era concentrată în el întreaga realitate a Ru­siei acelor vremuri. Per­so­najul de tristă amin­tire, şeful propagandei so­vietice, Mihail So­lov, îi spusese lui Grossman că poate îi vor pu­bli­ca romanul peste vreo 200 de ani (Solov se gân­dea că tot el va fi cel care va tăia şi va spân­zu­ra în Rusia şi peste două secole). I-a mai spus că, cu o asemenea carte, nici nu mai este nevoie ca peste Uniunea Sovietică să vină bom­ba ato­mi­că americană pentru ca orânduirea comunistă să fie înfrântă. Probabil că, într-un fel, avea dreptate.

 

Acum câţiva ani, când am luat o nouă ge­ne­ra­ţie de studenţi la academie, le-am cerut stu­den­ţi­lor mei de anul întâi care nu citiseră în viaţa lor nici 20 de pagini să citească, ca primă temă a cursului meu, această cărămidă de 1.000 de pa­gini, spu­nându-le că vor petrece cinci ani din via­ţă stu­diind acest roman din care nici măcar nu eram sigur că voi putea face un spectacol. Pen­­tru că eu cred că în meseria de actor trebuie să intri printr-un şoc, mi-am cutremurat studenţii cu această carte, ducându-i apoi să vadă cu ochii lor lagărele din Siberia şi cele de la Ausch­witz-Birkenau, unde am petrecut câteva nopţi.

 

A fost o experienţă foarte dură pentru noi toţi, dar chiar asta am intenţionat, ca studenţii mei să fie zguduiţi pentru că asta este convingerea mea, că teatrul nu-şi îndeplineşte menirea decât atunci când îi provoacă celui ce priveşte o cutre­mu­rare. Iar ca tu, actorul, să fii capabil să-l zgu­dui pe spectator trebuie să găseşti mai întâi în tine resorturile acestor sentimente, pentru că, aşa cum spune un personaj din „Lorenzaccio“, „ha­­rul este frate cu suferinţa“. Iar eu aş adăuga că suferinţa e soră cu compasiunea. Studenţii mei au trăit diferit clipele petrecute în lagăr, unii au primit în plin această „lovitură“, alţii au în­cer­cat să „evacu­eze“ experienţa, dar în cei mai mulţi dintre ei amin­tirea s-a înrădăcinat pe veci. Cel mai important e ca artistul, în cazul lor viito­rul artist, să cadă pe gânduri în primul rând în ceea ce priveşte propria persoană, pentru că e foarte uşor să ne indignăm şi să ne pornim contra celorlaţi. Mai greu este să realizezi faptul că răul sălăşluieşte şi în tine şi că se poate trezi la via­ţă mult mai uşor decât crezi. Când citeşti despre ororile din Gulag sau din lagărele de ex­ter­minare naziste, realizezi că omul e foarte in­ven­­tiv când trebuie să-l facă să sufere pe aproa­pele său. Dacă nu ar avea consecinţe oribile, aceas­tă putere de perfecţionare ar fi chiar dem­nă de admiraţie.

 

Nu există comunism fără oameni, nu există fascism fără oameni, nu există naţionalism fără oa­meni. Toate aceste sisteme au fost făcute de oa­meni. Firea umană e foarte talentată când e vor­ba să facă rău. Omul a pus la cale mecanis­me nu nu­mai de a-l distruge pe celălalt, ci de a-l distru­ge în modul cel mai chinuitor, mai umilitor şi mai monstruos cu putinţă. Exterminarea nu este in­venţia naziştilor sau a comuniştilor. Eu­ropa mai tre­cuse prin astfel de orori. Am citit de cu­rând despre un lagăr construit de englezi îm­­po­tri­­va burilor. Oroarea nu este doar apanajul lui Sta­­lin şi al lui Hitler. Sămânţa răului zace în sta­re la­ten­tă în fiecare om şi în fiecare popor. La asta mi-am dorit să mediteze actorii şi spectatorii mei.

 

Da. Pentru că teatrul este în primul rând un pro­ces de cunoaştere şi de autocunoaştere. Pen­tru mine, teatrul este antropocentric, trebuie să înceapă şi să se termine cu omul. De aceea sunt atât de indiferent faţă de teatrul politic. Este o aparenţă faptul că existenţa noastră este o consecinţă a politicii, în realitate politica este o consecinţă a modului nostru de gândire.