La marginea vieţii: Azilele private pentru bătrânii înstăriţi

„Valentina, ştii bancul cu guma? Şterge-o!”. Ion Militaru a intrat bine dispus în camera de zi a Căminului de bătrâni Duras Diurpaneus din Pipera, iar doamna Valentina, drăguţă şi amabilă, insistă totuşi să clarifice încă o dată lucrurile: „Eu sunt proprietara casei, a venit timpul să ne aranjăm!”. S-a învârtit până acum primitoare pe lângă masă şi s-a aşezat doar după ce s-a convins că toată lumea stă jos şi e atentă, căci a avut ceva de spus şi a spus-o. Pe un ton blând, dar ferm: „Am fost plecată, nu departe, şi când m-am întors, surpriză, ba îl văd p-ăla, ba pe celălalt că a apărut pe aici. Vreau să punem lucrurile la punct. Care vrea să plece, să plece, care vrea să rămână cu mine, să rămână. În orice caz, mai mult de două persoane nu ţin aici!”.

 

Doamna Militaru, trup de nădejde, cu o burtă grea, supraetajată sub bluză şi pantaloni, a privit-o imperturbabilă prin ochelari de pe cealaltă parte a mesei, şi-a întors uşor capul, ca spre o vecină de scaun la teatru, a coborât doar un pic vocea şi a precizat, dând din mână neimpresionată: „Mi-a zis şi mie că am două săptămâni să-mi găsesc ceva, nu trebuie să plec chiar imediat”. Doamna Valentina a auzit ea ceva, dar şi-a văzut mai departe de clarificări: „Doamnă, eu am aranjat aici totul. Eu arhitectă am fost, în Ministerul Învăţământului, nu mai ştiu acum exact dacă acolo, dar am făcut nişte voiajuri, am şi eu o vârstă, doamnă, 60 de ani! Soţul mi-a murit mai demult, nu mai ştiu exact când, am şi două fete...”. Se opreşte o clipă să verifice: „Sau trei? Cam aşa? Câte fete am, mă? Câte sunt?”, o chestionează cu o privire mândră, dar nesigură pe doamna Militaru. „Ai o fată şi două nepoate şi ai 81 de ani!”, îi pune viaţa în ordine doamna Militaru, proprietara, împreună cu soţul ei, căminului de bătrâni. „Ei, 2 ani, 90, 100, ce contează...”, îşi recapătă doamna Valentina imediat stăpânirea de sine şi deschide gura să-şi reia explicaţiile. Nu apucă. Ion Militaru i-o ia înainte: „Valentina, ştii bancul cu guma? Şterge-o!”.

 

Doamna Valentina nu ştie bancul cu guma, dar are o bănuială că e ceva în neregulă cu gluma şi se supără, „Să ştiţi că eu nu accept aşa ceva!”, dar într-un minut totul e din nou uitat şi pune din nou la punct planuri cu privire la felul în care va arăta sub conducerea ei casa. E încă înaltă, subţiată cu sete de ani până la os, cu ochii măriţi, copilăroşi şi chiar dacă acum nu mai e decât un crochiu palid, schiţat parcă de un student la arte aşezat în faţa tabloului original aflat la muzeu, încă are destulă frumuseţe fragilă conservată în pielea de ceară albă. Îşi împreunează elegant mâinile pe capotul gros, înflorat şi deodată tace. „Se trage din familie de generali, de viţă nobilă”, spune despre ea Ion Militaru, îndepărtându-se spre saloanele cu câte patru, şase şi chiar mai multe paturi. „Au adus-o la noi, la cămin, nepoatele ei, care stau în Bucureşti şi care vin în fiecare sâmbătă s-o scoată la îngheţată, că fata ei e la New York.

 

Vin în vizită, dar majoritatea pe care-i avem la zece minute după ce au plecat copiii lor nu mai ştiu cine a fost la ei. Unii îţi dau nişte răspunsuri de te sperii. Răbdare e puţin spus că trebuie să ai cu ei. Te înnebunesc şi pe tine ca pe ei!”.

 

 

Pe hol, o doamnă vrea neapărat să-i dea o veste bună: în sfârşit va fi îngropat Michael Jackson. Scrie în ziare. Ion Militaru se declară încântat: „N-are decât 57 de ani, a fost avocată, dar au scos-o din barou anul trecut. Pare în regulă, dar o ia din loc singură, că are Alzheimer. Să vezi când îţi povesteşte cum a găsit-o pe Elodia şi l-a înfundat pe Cioacă....”

 

Ion Militaru a deschis căminul în urmă cu doi ani, are acum 60 de bătrâni, cu un număr de locuri dublu pentru femei: „Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, e lucru ştiut. Până de curând aveam foarte puţine cereri pentru bărbaţi. Acum avem 20 de locuri pentru bărbaţi şi 40 pentru femei. Dacă nu ar sta câte minim patru în cameră, nu am putea să ţinem preţul aşa jos, începând de la 15 milioane fără TVA, până la 36 fără TVA pe lună, în funcţie de ce mai pot face: dacă se pot hrăni sau se pot duce la baie singuri etc. La alte cămine e de la patruzeci de milioane în sus, că stau doar câte doi în cameră”.

 

 

Într-unul din saloanele de mai sus e linişte. Toată lumea stă cuminte în pat la căldurică, contra reumatismului, sub plapumă, mai puţin ea. Are părul lung, cenuşiu, pieptănat cu grijă pe spate, cu ochi căprui mari şi fără viaţă, sprâncene negre, lungi şi arcuite, piele smeadă aproape neridată, care parcă a păstrat amintire doar 50 de ani din cei peste 70 câţi a numărat. Şi-a aranjat un scaun pe care stă în mijlocul camerei şi se străduieşte să-şi scoată cearşaful pe care i l-a înnodat infirmiera în jurul trupului. „Face striptease toată ziua. De aia i-am înnodat cearşaful pe ea. A fost arhitectă şi ea. Ia spune, câţi ani ai?”, o încearcă Ion Militaru. „28”, spune ea. Din salonul alăturat se aude o discuţie aprinsă.

 

O femeie mititică, cât o fetiţă de 10 ani, şi cu părul tuns până la urechi trage de capotul mototolit al alteia, care şi-l păzeşte de pe marginea patului, şi turuie fără odihnă. „Alo, n-ai voie în cameră străină! Ce cauţi aici?”, o muştruluieşte Ion Militaru. „Ca să te văd pe tine! Mai mult de atât ce să-ţi spun!?!”, îi răspunde fetiţa ca Scufiţa Roşie lupului din poveste. Îi întoarce burzuluită spatele şi-şi revendică iar capotul, fără să-l mai bage în seamă: „Dă-mi-l mie, e al meu, nu al tău! De ce nu înţelegi?”. Apărătoarea capotului ridică din umeri şi oftează: „Aşa îmi face în fiecare zi. Are 90 de ani. Toată ziua umblă peste tot“. La bărbaţi, un căpitan de vas din marina comercială, fost munte de om, e prăbuşit pe spate în pat. „Ia spune, ce făceai tu cu Maria în port, la Singapore? Era scump?”, îl întreabă de vorbă Ion Militaru. „10 rupii”, şuieră el cu greu. „Zece rupii, ce?”, continuă conversaţia de profil. „Regulatul”, vine cu ochii întredeschişi de la căpitan răspunsul.

 

Ion Militaru trece la următorul, un bărbat bine clădit, ce pare încă între două vârste, căruia îi întinde mâna să dea noroc. El zâmbeşte, i-o apucă bucuros şi deodată se chirceşte cu totul pe ea şi i-o strânge, roşu de concentrare şi efort, să i-o rupă. Ca să scape, Ion Militaru îl trage şi el de-o ureche până îi dă drumul: „Uite, ţie-ţi place când te doare? Păi, vezi? Uite, om cu două facultăţi, jurist şi ofiţer de poliţie, n-are decât vreo 65 de ani, dar suferă de o boală rară, cum să vă spun? I se sparge creierul. Dacă nu eşti atent şi stai cu spatele la el îţi dă câte un pumn de te doboară. N-au umblat şi infirmierele cu ochiul negru pe aici? Ce să-i faci omului ăstuia acasă?”.

 

 

Ion Militaru primeşte cereri de internare în fiecare zi: „Cât vor fi oameni pe acest pământ acest loc nu se va închide. Sunt aici, la noi, doctori, profesori, avocaţi, ingineri, colonei, avem acum şi un general.. Am făcut aici investiţie de un milion şapte sute de euro, cu casa, cu terenul, cu paturile, numai un pat din ăsta electric costă 2.000 de euro”. Ideea să deschidă căminul i-a venit după ce unchiul său a avut şi el Alzheimer: „Eu sunt din construcţii de meserie. Pe excavator am lucrat la ICECHIM, apoi la Consiliul Naţional al Apelor, dar am pornit cu nişte magazine alimentare pe la piaţă, mai am şi acum un fast food la Floreasca, dar vreau să închid tot şi să mă ocup numai de asta”. Când vine vorba de profit, Ion Militaru se fereşte să-l pună în valoare, spune până la urmă doar atât: „Businessul nu e profitabil”.

 

Lui Ion Casian, proprietarul căminului Casa Snagov din Ghermăneşti, ideea să-l deschidă i-a venit în străinătate: „Era o breşă de piaţă neacoperită, că toţi vor să-şi deschidă baruri şi restaurante. Eu am văzut un cămin de bătrâni la Nisa, printr-un prieten care o avea pe bunică-sa internată într-unul. Bine, acolo costă 1500-3000 de euro pe lună, nu ca aici. Afară, căminele sunt de două feluri: în Israel, tip bloc de garsoniere, fără balcoane, stil hotel, intră o sută de bătrâni şi dau tot: casă, pensie, 100 de inele de aur ca să-i ţină pe viaţă. În Germania sau Franţa sunt mai mult ca nişte case de odihnă, cu grădină”.

 

Ion Casian spune că şi-a lăsat afacerea de dinainte ca să se ocupe exclusiv de căminul pe care l-a vrut gen stil european: „Eram jurist, cumpăram case cu probleme pe legea 112, le câştigam în instanţă şi apoi le renovam şi le vindeam. Ăsta cu căminul e un business aparte, că lucrezi nu cu lucruri, ci cu fiinţe. Trebuie să ai o înclinaţie către bătrâni ca să-l poţi face. Am investit aici un milion şi ceva de euro, am făcut şi piscină..”. Care de câteva luni e albastră şi goală. Îl întrebăm dacă nu-i e frică că va cădea vreunul dintre cei cu Alzheimer în ea, chiar şi când e plină: „Nuuuu, nu se poate. Am făcut-o pentru că apa şi culoarea albastră îţi transmit o stare de linşte. Acum are nevoie de nişte reparaţii, o să le facem”.

 

Copiii îşi duc părinţii şi bunicii la căminul de bătrâni după ce au căzut la pat, spune Ion Casian: „Familia, indiferent cât i-a fost de dragă mama sau tata, ar vrea să nu-i mai vadă în casă, că e foarte, foarte greu. Spală-i la fund, schimbă-i, dă-le medicamentele la oră fixă, nu mai ştiu că trebuie să mănânce sau să bea apă.... Ei lucrează de dimineaţa până seara, n-au timp să vadă de ei. Mai întâi le angajează pe cineva să aibă grijă de ei, dar abia găseşti, apoi mai intră în spital, îi scot de acolo în ultimul hal şi când nu mai fac faţă, îi aduc la noi, că aici sunt schimbaţi, gâdilaţi, nu miroase a urină... Cei care vor să scape de o problemă plătind sunt cam 80%. Bine, pe unii îi mai aduc şi rude sau cunoscuţi, cărora le-au lăsat casa cu condiţia să-i îngrijească până la moarte, dar mulţi iau ţeapă, că aici chiar sunt îngrijiţi. Pot să mai trăiască şi 10-15 ani. Interesul meu ăsta e, nu? Dar ca un copil să-şi aducă propriul părinte aici, doar ca să-i folosească moştenirea, e trist. Se mai întâmplă şi aşa“.

 

 

Nu de puţine ori, spune Ion Casian, copiii le minimalizează „defectele” părinţilor, ca să plătească mai puţini bani la sfârşitul lunii sau ca să fie siguri că sunt internaţi: „Nu prea spun corect ce afecţiuni au şi apoi, când vine doctorul aici, că-i consultă de două ori pe săptămână, ies şi alte boli, unele grave, de care nu au spus nimic. Unii mai sunt şi agitaţi, violenţi, ţipă, plâng, sparg. Dar pe aceştia nu-i iau, că ei aici vin într-o comunitate şi-i agită şi pe ceilalţi. La mine e între 20 şi 40 de milioane pe lună, în funcţie de cât de grav bolnavi sunt. Stau câte doi, trei în cameră”.

În general, oameni cu stare sunt cei care-i aduc la cămin, continuă Ion Casian: „Unii copii vin la ei la sfârşit de săptămână, dar alţii cred că dau bani aici să-i ţinem, s-au descotorosit de o problemă a vieţii şi nu mai dau pe aici decât o dată pe lună”. „Se supără, poate şi plâng că n-au venit la ei, dar apoi oricum uită dacă au venit sau nu”, spune Carmen Grigorescu, una dintre infirmierele căminului. „Uitaţi, la domnul foarte rar vine cineva. A fost actor la Teatrul Naţional şi la Teatrul Giuleşti, are vreo 60 şi ceva de ani, dar de la Alzheimer....”, arată ea spre „nea Preda”, care stă încremenit pe un scaun, pe terasă şi priveşte undeva, oriunde şi niciunde, cu ochi goi şi înspăimântaţi, şocat parcă de grozăviile ce-i trec prin faţa ochilor. Lângă el, o doamnă îşi mişcă doar din când în când, ca în somn, degetele.

 

Priveşte şi ea departe, în altă parte, năucă. „Dânsa a fost medic pediatru”, spune cu mândrie cea care o îngrijeşte, Carmen Grigorescu. „Tot Alzheimer!”. În schimb, la masa de lângă ei, e o întreagă discuţie. Se schimbă vioi informaţii, dintre cele care nu sunt clasificate însă, şi cu multă politeţe, ca doamnele în vizită. „Ei, dar dumneavoastră aveţi pensie mare, 15 milioane. Dar ce-aţi lucrat? Aaa, în armată? Ce? E secret, am înţeles! Dar n-aţi făcut lucruri rele, nu? Or să le mai mărească pensiile la militari. Avem nevoie de armată, păi, cine să ne apere, doamnă? Şi soţul? Tot aşa?”, savurează discuţia doamna Anca, casieră pe vremuri la Teatrul Bulandra, care tocmai a terminat de relatat cum Tamara Buciuceanu nu i-a dat nici acum, după 30 de ani, suta de lei pe care i-a împrumutat-o. Doamna Elena trage adânc din ţigară până să-i răspundă: „Ei, soţul meu a murit. Era...mare, general, cum să vă spun eu că era? Ca-n poezia aia: «A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari....». Nu mai ţiu minte...”. Când o aude nea Preda se trezeşte brusc la viaţă şi începe să recite însufleţit: „... împărăteşti, o preafrumoasă fată. Şi era una la părinţi, şi mândră în toate cele, cum e fecioara între sfinţi şi luna între stele”. Când tace, ochii i s-au rotunjit la loc de groază.

 

 

Aproape fiecare dintre ei e silit de Alzheimer să facă lucruri nebuneşti. Când urcă, Ion Militaru o găseşte aşezată pe scări pe una dintre femei. Are ochii albaştri, dezgoliţi peste măsură de pleoapele roşii şi răsfrânte, aşa de largi că ai zice că i-au rămas prea mari. „N-am putut să dorm toată noaptea”, îl prinde ea cu speranţă de mână. „Vecina mea a aprins şi a stins lumina încontinuu, şi a făcut şi pe ea”. Începe să plângă şi se roagă de el: „Vă rog eu mult, dacă e să trimiteţi pe cineva acasă, pe mine să mă trimiteţi, nu pe ea, vă rog, pe mine... pe mine!”. „Da, da, pe tine te trimit, acum nu mai sta pe jos, nu mai plânge şi du-te sus, la tine, sau stai acolo pe scaun”, o ridică în picioare Ion Militaru. „Aşa face în fiecare zi, dar acasă n-are cine s-o îngrijească, că nu bea nici apă dacă nu-i dă cineva. Nici vorbă să fi aprins vecina ei de cameră lumina toată noaptea... Ea stins-o şi a aprins-o încontinuu, ea a făcut pe ea”.