“Jurnalul de doliu” al lui Barthes faţă cu cititorii români

Apariţia “Jurnalului de doliu” pe care Roland Barthes l-a început la o zi după moartea mamei sale, survenite în toamna lui 1977, l-a stârnit, la începutul acestui an, pe François Wahl, fostul editor şi prieten apropiat al filozofului şi semioticianului francez, pentru care publicarea acestor însemnări este “un act de trădare”. “Ţinea foarte mult să arate doar ceea ce a fost cu adevărat scris. Ba mai mult, registrul intim n-a fost, în nici un caz pentru el, destinat publicării”, afirma Wahl într-un dosar din “Le Magazine Littéraire”, în timp ce Michel Salzedo, fratele vitreg al lui Barthes căruia îi revin drepturile de gestionare a miilor de fişe scrise de autorul “Camerei luminoase”, îşi dădea acordul pentru apariţia “Jurnalului de doliu” la Éditions du Seuil. Susţinătorii acestui proiect editorial, în frunte cu Eric Marty, cel care s-a ocupat de publicarea operelor complete Bar­thes la Du Seuil, care îşi argumenta poziţia susţinând că “există un titlu, un act de numire. Pentru mine nu este vorba de o efuziune sen­ti­mentală, ci de un adevărat proiect scriitoricesc”.

 

Apărută la scurtă vreme după premiera franceză, traducerea îl limba română a Jurnalului completează seria de autor “Roland Barthes” de la Cartier, fiind cel de-al şaptelea titlu pe care editura îl aduce cititorilor români din bibliografia acestui autor care, la vreme când era activ în spaţiul european, era frecvent invocat în cercurile intelectualilor români, fără să fie însă traduse textele sale relevante. Sincronizarea în cazul “Jurnalului de doliu”, paralel cu publicarea construcţiilor sale teoretice importante, recuperează, pe cât posibil, dacalajul de receptare a lui Barthes în România, unde celebrul “arhitect” al structuralismului era cunoscut, până nu de mult, doar prin vizorul unor şabloane desprinse predilect din teoriile sale literare, cele mai cunoscute intervenţii ale sale fiind, în felia românească, “Plăcerea textului” şi “Gradul zero al scriiturii”.

 

“Jurnalul de doliu”, un soi de pânză freatică ce a traversat doi ani din viaţa filozofului (începând în octombrie 1977 şi încheindu-se în septembrie 1979), pe fondul căreia Barthes a scris “Camera luminoasă” şi a construit două cursuri pentru College de France - “Neutrul” şi “Pregătirea romanului” -, publicând în acelaşi timp numeroase articole. Întâlnirea cu acest text nu este nici pe departe o experienţă uşoară, confortabilă, atâta vreme cât cele aproape 300 de pagini cu însemnări dozate strict pun cap la cap anatomia unei pierderi esenţiale. Înregistrându-şi, cu precizia şi concizia unui seismograf, mai toate dinamicile interioare declanşate de pierderea mamei sale, Barthes reuşeşte în însemnările sale uneori ermetice, alteori concentrate şi tăioase ca lama unui bisturiu, să construiască un soi de “tehnică existenţială”, după formula lui Bogdan Ghiu, invitat la lansarea volumului, derulată de curând la Librăria din Fundul Curţii. De altfel, autorul “Mitologiilor” nu scapă din vedere nici una dintre coordonatele asupra cărora doliul îşi proiectează umbra, cartografiind efectele acestei rupturi nu doar la nivelul emoţional imediat, ci şi la cel al interacţiunilor sociale, cel al pârghiilor epistemologice pe care le activează tragicul eveniment sau cel al arheologiei memoriei.

 

În faţa textului riguros condensat, scris, după cum aflăm din nota introductivă a ediţiei, pe fişe standard (coli tăiate în patru), cititorul poate avea, ce-i drept, senzaţia de a da buzna într-un laborator al intimităţii, în care Barthes - teoreticianul atât de exact - joacă un rol de regulă ascuns receptorului-voyeur. Cu toate acestea, autorul în postura de confesor îşi “menajează” mai mult sau mai puţin voluntar cititorul prin felul în care se foloseşte de limbaj şi prin abordarea sa analitică pe alocuri, eliptică în altele. Îl găsim pe Barthes notându-şi, imediat după moartea mamei sale, că “de îndată ce o fiinţă a murit, înnebunitoare construire a viitorului (schimbarea mobilelor etc.): futuromanie” sau făcând observaţii de cea mai mare precizie, în care se citeşte exerciţiul îndelungat într-ale semioticii: “Pe de o parte, ea îmi cere totul, întreg doliul, absolutul lui (chiar dacă nu ea mi-o cere, ci eu sunt acela care o învestesc să-mi ceară asta). Pe de altă parte (fiind într-adevăr ea însăşi), ea îmi recomandă lejeritatea, viaţa, ca şi cum m-ar îndemna iar: «Hai ieşi, distrează-te...»“.

 

Evoluţia pe care o consemnează aceste note de jurnal este construită prin decupaje ale realităţii, acele detalii care, la un nivel mai mult sau mai puţin evident, trimit la momentul pierderii şi la efectele acesteia, fie că ele sunt de ordin moral, social sau emoţional. Astfel, dacă volumul se deschide cu o scurtă însemnare de tipul celor care au făcut-o pe criticul Carmen Muşat să citească acest Jurnal ca pe un “poem de doliu” - pe 26 octombrie Barthes deschizând volumul cu “Prima noapte de nuntă. Dar prima noapte de doliu?” -, spre sfârşitul cărţii, îl găsim pe acelaşi Barthes comentând pe marginea tentaţiei posterităţii. “Trăiesc fără nici o grijă referitoare la posteritate, fără nici o dorinţă de a fi citit mai târziu (decât doar, din punct de vedere financiar, pentru M.), acceptare desăvârşită să dispar cu totul, nici o dorinţă de «monument» - dar nu pot suporta să fie la fel şi în cazul mamei (poate de aceea că ea nu a scris şi fiindcă amintirea ei depinde doar de mine)”, punctează filozoful pe 29 martie 1979. La câteva luni de la această însemnare, mai precis în februarie 1980, Roland Barthes era lovit de maşină, accident care i-a atras moartea, o lună mai târziu.