Home » Arte & Popcult » Joey Goebel, câştigătorul premiului Festivalului “Zile şi Nopţi de Literatură”: “În America eşti considerat efeminat dacă-ţi foloseşti creierii”

Joey Goebel, câştigătorul premiului Festivalului “Zile şi Nopţi de Literatură”: “În America eşti considerat efeminat dacă-ţi foloseşti creierii”

16 Iun 2009 Alina Purcaru | 0 comentarii | 1203 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Premiul Festivalului “Zile şi Nopţi de Literatură”, acordat pe 15 iunie, i-a revenit lui Joey Goebel, un tânăr scriitor american căruia i-au fost traduse până acum două romane, “Anomalii” şi “Torturaţi-l pe artist”, ambele la Editura Humanitas Fiction. Scriitorul a vorbit pentru cotidianul.ro despre aversiunea americanilor faţă de inteligenţă şi atitudinea antisistem învăţată pe când cânta într-o trupă punk.
 
Joey Goebel
Ce anume te-a motivat să accepţi invitaţia de a veni la Festivalul “Zile şi Nopţi de Literatură”?
Cum aş fi putut să-l ratez? Am realizat că în propria ţară sunt aproape necunoscut. În America, autorii serioşi tind să fie marginalizaţi. Doar indivizii de tipul Justin Timberlake şi Britney Spears confiscă toată atenţia media. Sunt sigur că şi ţara ta are propriile versiuni ale acestor indivizi de consum, vedete pop.

Te referi şi la vedete pop din lumea literară, scriitori-star?
Nu există aşa ceva în America. Să vin aici e important, contează mult pentru că înseamnă o recunoaştere din partea celorlalţi. E o distincţie importantă şi în acelaşi timp o ocazie de a vedea o parte a lumii pe care n-aş fi vizitat-o altfel. Trăiesc într-un orăşel de lângă Kentucky şi mă simt norocos, binecuvântat, să am această oportunitate de a vedea locuri diferite.

Ai cântat într-o trupă punk, cum ai făcut trecerea la literatură?
Treptat ,treptat mi-am dat seama că muzica pe care o făceam nu avea nici un viitor. Am rămas în această trupă cinci ani şi, de obicei, pentru o trupă de trei adolescenţi e o perioadă lungă. Am scos patru albume, dar am decis apoi că nu vreau stilul de viaţă al unui solist punk, că nu vreau să plec în turnee şi că, de fapt, nu mă simţeam foarte bine în public. Şi asta e chiar o problemă pentru un muzician, pentru că trebuie să faci băi de mulţime. Chiar dacă îmi place muzica, mă simt stingher în prezenţa oamenilor, după cum probabil că ai observat. Mi s-a părut evident că trebuie să fiu scriitor, ca scriitor poţi să te exprimi în faţa celorlalţi prin ce scrii, dar să rămâi în culise.

Scriai încă de când cântai în trupa asta sau te-ai apucat după ce-ai lăsat muzica?
Am început după. Cât eram în trupă flirtam cu ideea de a scrie, pe vremea aia studiam literatura engleză, era specialitatea mea la universitate, şi cumva am ştiut dintotdeauna că singurul lucru extrem de personal, definitoriu pentru mine, era faptul că puteam scrie sau că puteam fi creativ. În tot timpul ăsta am fost conştient că prin creativitate sau prin scris îmi voi găsi un loc, la un moment dat.

Ce rol aveai în formaţia asta?
Eram liderul, vocalul, cântam şi la chitară şi tot eu scriam versurile cântecelor. Era trupa mea, prima mea dragoste. În liceu, abia dacă aveam vreo întâlnire, trupa era iubita mea.

Cât din atitudinea pe care o transmitea muzica ta s-a păstrat în cărţi? S-a schimbat ceva în sistemul tău de valori între timp?
Atitudinea nu s-a schimbat deloc. Dacă n-ar fi fost vorba de acest stil de muzică, punk-rock, viziunea mea asupra lumii nu şi-ar fi găsit niciodată o expresie. Dacă n-aş fi trecut prin punk-rock, dacă n-aş fi descoperit această lume, probabil că aş fi fost vreun funcţionar oarecare sau agent imobiliar. Spiritul contestatar din muzica punk e, cu siguranţă, în cărţile mele. Nu e vorba de a fi rebel doar de dragul de a fi rebel, ci de o revoltă cu sens, cu substanţă. La fel, o să găseşti în cărţile mele o valoare care tinde să fie recurentă: nonconformismul, şi asta e una dintre lecţiile punk-rock care s-au prins de mine când aveam 14-15 ani.

Chiar voiam să te întreb cât de mult îţi seamănă personajele din cele două romane, “Anomalii” şi “Torturaţi-l pe artist”, şi cât împărtăşeşti din valorile lor, dintre care nonconformismul pare, într-adevăr, cea mai puternică?
Cu personajele, cu eroii romanelor mele împărtăşesc mai mult decât cu personajele negative. Cred că personajele principale din cărţile mele sunt versiuni diferite ale mele, faţete ale personalităţii mele, sigur, amplificate. Unele sunt variante ale unor indivizi aşa cum aş fi vrut eu să fiu. Când scriitorii spun că sunt complet detaşaţi de personajele lor, n-am cum să-i iau în serios. Totul începe în creier, dacă neagă orice relaţie personală cu propriile personaje poate vor de fapt să fie scutiţi de orice fel de bănuieli. Cam 70 la sută din ce spun personajele mele sunt lucruri pe care eu la rândul meu le-aş spune. Chiar şi ticăloşii au ceva din personalitatea mea, vin toţi din felul în care văd eu lumea.

Şi majoritatea sunt excentrici, rebeli, antisistem. Mă întrebam, ca să continui întrebarea de dinainte, cât din experienţa ta ai pus în aceste cărţi?
Atitudinea care defineşte personajele mele e o atitudine care pe mine mă defineşte. Nonconformismul e valoarea lor supremă. Dar la fel de important este ca un individ nonconformist să nu semene cu alţi nonconformişti, aici e provocarea. Să-ţi dau un exemplu: în liceu, când aveam trupa asta, voiam să port tenişi Converse, mi se păreau “cool”, ca oricărui puşti care cântă într-o trupă rock. Sigur că toţi care făceau asta purtau tenişi Converse, aşa că eram cu toţii nonconformişti exact în acelaşi fel.

Apropo de teribilism şi nonconformism, ştiu că ai fost comparat cu Chuck Palahniuk. Cum ai primit comparaţia?
Am fost flatat! Ăsta e un exemplu de scriitor american extrem de inteligent, care a făcut lucruri foarte bune. Sigur, popularitatea lui a crescut şi pentru că romanul “Fightclub” i-a fost ecranizat, cu Brad Pitt în rolul principal. Bravo lui! Măcar un scriitor american inteligent a reuşit! El e şi extrem de critic, aproape cu tot ce se petrece în jurul lui. Iar cărţile lui nu numai că sunt inteligente, dar te ţin cu sufletul la gură, te şi distrezi citindu-le. Sunt lucruri pe care şi eu mi le doresc pentru cărţile mele. Sunt mândru să fiu asociat cu Chuck Palahniuk. Am fost prezentat pe site-ul lui, iar rezultatul a fost că vânzările cărţilor mele au crescut semnificativ şi mulţi dintre cititorii americani ai lui Joey Goebel au devenit cititorii lui Joey Goebel datorită lui Chuck Palahniuk. Îmi place de Chuck, Chuck e OK.

Ce-ţi place la America şi ce deteşti mai mult, pentru că e clar că ai multe critici de făcut.
Familia mea, asta-mi place cel mai mult legat de faptul că trăiesc în America. Familia mea e motivul cel mai important pentru care am rămas aici, mama, sora mea. Al doilea lucru care-mi place e trecutul artistic al acestei ţări, sunt mândru de acest trecut. Sigur, cultura noastră nu mai e ce-a fost odată. E doar sexualitate lipsită de sens şi violenţă: filmele noastre sunt serii de explozii haotice, eventual întrerupte de partide de sex. Aşa că nu sunt deloc mândru de oferta artistică de azi. Dar dacă te uiţi în urmă vezi măreţie: îl vezi pe Ernest Hemingway, pe Tennesse Williams, îl vezi pe F. Scott Fitzgerald, pe Arthur Miller, vezi “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, lucruri nemaipomenite, filme extraordinare, muzicieni precum Louis Armstrong, Bob Dylan, Elvis Presley şi aşa mai departe. Acestea sunt lucrurile care mă fac să mă simt mândru de America. Nu abilitatea de a câştiga războaie lipsite de sens. Urăsc aversiunea generală, tipic americană, faţă de inteligenţă şi faţă de modurile inteligente de a te distra. Un scriitor serios cu greu îşi găseşte un loc în America în zilele noastre. Mă întreb dacă F. Scott Fitzgerald şi Ernest Hemingway ar fi însemnat ceva sau şi-ar fi găsit un loc în cultura noastră dacă ar fi scris în 2009. Suntem obsedaţi de senzaţii fizice: explozii, cum am zis înainte, sau valorile atletismului. De exemplu, în orăşelul în care stau eu, dacă aş fi fost un jucător faimos de baschet, îmi imaginez că mi-ar fi ridicat statui. În Kentucky, oamenii trăiesc şi respiră prin baschet. Şi mie îmi place, dar nu-mi fac idoli din aceşti oameni, nu fac din sportul ăsta centrul vieţii mele, cum se întâmplă cu majoritatea. Încă sunt în stare să citesc un roman până la capăt. Asta nu-mi place: tratamentul general al activităţii intelectuale. Eşti considerat efeminat dacă-ţi foloseşti creierii, ai ceva de “fetiţă”. Sigur, n-o să vezi aşa ceva în New York. Dar trebuie să-ţi amintesc că America nu e New York City. New Yorkul e un fel de bijuterie sclipitoare a Americii: nu e, de fapt, deloc american, ar putea la fel de bine să treacă drept o parte a Europei. E ca un punct pe o hartă, o fărâmă luminoasă care sclipeşte peste toată idioţenia din restul Americii. Scuze! Acum avem însă un nou lider, care e inteligent, e el însuşi scriitor şi am încredere că o renaştere intelectuală e posibilă.

Nu are şi industria cărţii nişte scăpări, din moment ce nu valoarea e promovată în primul rând, inclusiv pe piaţa de carte?
Nu pot să vorbesc decât despre America, unde cărţile nu mai sunt un mijloc de comunicare în masă, au fost înlocuite de mediile electronice. După părerea mea, industria cărţii poartă doar jumătate din responsabilitate. Cealaltă jumătate e însuşi publicul care cumpără. Pur şi simplu adoră cărţile astea cu vampiri sexy, o iubesc pe Stephenie Meyer. Văd că şi în România e un fenomen şi probabil sunteţi sătui de poveşti cu vampiri! Trebuie să recunosc că n-am citit nici o carte de Stephenie Meyer, dar ştiu că e cu vampiri sexy, iar literatura cu vampiri e un gen atât de tocit încât nu mai poţi să-l îmbogăţeşti cu nimic. Pur şi simplu mi-e greaţă de genul ăsta de cărţi, şi sunt atât de trendy! Şi nu e vorba doar de “Amurg”: avem show-uri de televiziune cu vampiri, seriale cu vampiri. Personal cred că oamenii pot fi de zece ori mai înfiorători decât vampirii! Problema pieţei editoriale ar fi că se orientează către obsesia de fantasy, către romanţuri fără nici un conţinut. Autorii care scriu despre oamenii obişnuiţi şi despre problemele pe care le împărtăşim cu toţii sunt probabil greu de marketat. Publicul se dă la o parte când vine vorba de astfel de oferte. Poate e un semn al timpului nostru, poate că, din cauza crizei economice globalizate, oamenii nu mai vor să citească despre americanii de rând şi problemele lor. Poate preferă să evadeze în lumea pe care vampirii sexy le-o oferă. Îmi doresc ca această modă să treacă.

Ştiu că ai un masterat în “creative writing”. La ce ţi-a folosit?
A fost folositor din punct de vedere practic, tehnic. De exemplu, am scris acolo, ca temă, romanul meu “Commonwealth”. Am primit note, mi-am făcut creditele scriind capitole din acest roman, fără să ştiu dacă va ajunge un roman şi fără să-mi închipui că va fi vreodată publicat. A fost ca şi cum aş fi împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură: am obţinut o diplomă de studii şi am terminat un roman. M-a ajutat să-mi rafinez maniera de scris, am citit o mulţime de romane bune şi am studiat romane excelente. Cu siguranţă n-a fost o pierdere de vreme. Şi mi-a permis să ocup un post de profesor în Kentucky. Acum studenţii mei au o săptămână liberă, pentru că am venit în România. Sunt fericiţi că am fost invitat la acest festival!

Aşadar la rândul tău ţii un curs de creative writing acum...
Să crezi tu că ce-mi dau studenţii mei e scriere creativă! De cele mai multe ori primesc nişte compuneri. Sunt boboci de la engleză principal şi ce fac eu e să-i încurajez să fie creativi!

Cum se predă creativitatea?
Uite, îi învăţ chestii de bază, valoarea limbajului figurativ. Majoritatea la 18 ani nu ştiu ce e o comparaţie sau o metaforă. Nu ştiu să folosească aces limbaj sau dacă folosesc figuri de stil nu ştiu cum se numesc. Aşadar sunt părţi care pot fi predate, dar aplecarea către creativitate nu se poate învăţa. Îmbunătăţită, şlefuită, da, dar nu dobândită. Până la urmă, totul depinde de individualitatea şi de forţa imaginativă a
fiecăruia.

Ai atins acest subiect şi în “Torturaţi-l pe artist”, unde vorbeşti şi de maşinăria care produce scriitori după reţete de succes.
Păi tocmai ce am discutat despre Stephenie Meyer. Despre asta e vorba. Şi editorii sunt oameni de afaceri, au calculele lor. Din fericire, editorul meu din SUA e independent şi nu cred că editorii independenţi sunt atât de influenţaţi de vânzări. De aici vine şi una din marile mele probleme legate de peisajul literar din America: eu unde îmi găsesc locul ca scriitor, care e zona în care mă potrivesc, ţinând cont de toate aceste strategii de marketing şi mode literare? Şi răspunsul e că nu cred că mă integrez nicăieri. L-ai menţionat, ca pe o posibilă referinţă, pe Chuck Palahniuk, dar manierele noastre de a scrie şi chiar subiectele sunt foarte diferite. Cărţile lui sunt mult mai sălbatice, radicale chiar, în timp ce romanele mele, chiar dacă au personaje excentrice, sunt plasate în viaţa oraşelor clasei de mijloc din America. Mi-ar plăcea să fiu caracterizat drept un scriitor care-şi canalizează energia pentru a arăta nebuniile şi ticurile americanului de mijloc. Las alţi scriitori să se ocupe de L.A. sau New York! Ăsta e un alt lucru care mă enervează la America: ideea că orice lucru de o cât de mică importanţă nu poate să se petreacă decât în New York sau în California. Orice s-ar putea întâmpla oriunde între cele două coaste e tratat din start ca lipsit de importanţă. Şi adevărul e că tocmai aici găseşti adevărata America: în acest vast tărâm pustiu dintre cele două coaste, şi aici e lumea pe care o prefer.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ARTE & POPCULT
 
CELE MAI