Jocul cu focul sau cu norocul?

 

 

De ce iubim jocurile? Evident, din alte motive decât cele pentru care iubim femeile: jocurile nu te plictisesc niciodată, sunt imprevizibile, imperisabile, sunt oricând disponibile şi costă mai puţin. Şi poţi să le abandonezi oricând. Chiar poţi? Pentru că drumul de la plăcere la viciu, trecând prin staţiile facultative pasiune şi patimă, este mai scurt decât s-ar crede. De fapt, diferenţa stă în ce ai în buzunare când intri într-un cazinou: cu o sută de euro joci de plăcere, cu cinci sute şi un debit card eşti un pasionat, de la cinci mii în sus plus un credit card (eventual clonat) eşti deja un pătimaş, iar fără nici un ban, dar cu o reputaţie nepătată la cămătarii acreditaţi la fiecare cazinou, eşti un vicios incurabil.

 

Şi totuşi, de ce jucăm? Simplu: pentru că vrem să ştim cum mai stăm cu norocul. A spus-o şi Eminescu: Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece. Trăind zilnic la discreţia norocului, vrem să-l avem de partea noastră. Şi cum o putem face altfel decât plătindu-l? Sau, altfel spus, plătindu-ne impozitul pe ghinion. Sau pe prostie... Cât despre nemuritor şi rece, adevărul e că, dacă ai ajuns rece, nu mai eşti nemuritor, eşti mort.

 

Jocurile de noroc nu sunt o joacă, cum cred unii. Există şi aici o ştiinţă a superstiţiilor. Nu aţi gustat oximoronul? Atunci n-aveţi nici o şansă s-ajungeţi jucători. Şi nici nu ştiţi ce pierdeţi. Sau cât pierdeţi... Dar ce înseamnă să arunci ceva bani pe fereastră - cu condiţia să nu ajungi să te arunci pe fereastră sau, mai rău, să fii aruncat pe fereastră - când, pentru câteva secunde, te poţi considera stăpânul norocului? Chiar dacă la mâna următoare pierzi totul. Mai e şi mâine o seară... Scuze se găsesc tot timpul: afemeiaţii iubesc femeile, drogaţii sunt nişte visători, jucătorii sunt nişte copii mari. Grădiniţa lor e cazinoul, se joacă cu o singură bilă - bila de la ruletă -, fac castele din cărţi de joc şi adună jetoanele cu lopăţica. Gânguresc cuvinte scurte: cip, pas, sec şi speră să ajungă în grupa mare, la Las Vegas. Pentru că la noi, unde totul tinde spre derizoriu, spectacolul de gală pe care îl presupune jocul se reduce la atmosfera de alba-neagra de la bâlci. Şi ce, alba-neagra nu e joc? Un jucător adevărat, când se plictiseşte, poate juca şi contra lui singur. Şi, chiar şi atunci, să piardă. Ce exemplu mai bun de derizoriu decât denumirea cărţilor în română? Cărţii numite în toate limbile pământului rege noi îi spunem popă. De ce: pentru că popa aduce a beţie, deşertăciune şi minuni de doi lei. Buni şi ăia. Sau reginei noi îi zicem damă. E de la sine înţeles de ce.

 

Şi totuşi, de ce iubim jocurile? Pentru că, într-o lume de certitudini, incertitudinea

de-o clipă ne face să uităm de cotidian. Pentru că luminiţei de la capătul tunelului, pe care nu ştim când o vom vedea, îi preferăm luminiţa unui as de treflă care poate încheia o chintă roială. Pentru că, între gândul la ratele care trebuie plătite la sfârşitul lunii şi gândul că diseară va fi seara ta, preferăm speranţa acelei seri unice. Care nu va veni niciodată. Şi pentru că, decât să dăm banii pe antidepresive, mai bine îi dăm unor prieteni. Care sunt mai norocoşi decât noi. Totul e să ştii să spui: Stop! Păcat că acest cuvânt nu se învaţă la grădiniţa de care vorbeam mai înainte. Le jeux ne sont pas faits! Ce faceţi diseară?

 

 

 

Mirajul unor mari câştiguri şi plăcerea jocului eclipsează conştientizarea şansei foarte mici de câştig pe care o oferă jocurile de noroc, de la „6 din 49“ până la ruleta din cazinouri. Statul speculează această psihologie a maselor, pe care o transformă într-o sursă importantă de câştig. Se pretinde că din acest câştig se finanţează activităţi de utilitate socială. Dar nimeni nu îşi pune problema daunelor aduse sistemului educaţional, prin stimularea interesului pentru câştiguri căzute din cer. Indirect, li se sugerează oamenilor să mizeze mai puţin pe îmbunătăţirea prestaţiei lor profesionale şi creatoare şi mai mult pe întâmplare. Într-o ţară ca România, unde creşterea productivităţii muncii este esenţială, efectele acestei situaţii sunt dezastruoase. La acestea, cazinourile adaugă şi factorul de risc. Dacă la „6 din 49“ preţul unui loz este de numai câţiva lei, în cazinouri se pun de multe ori în joc sume mari, care pot distruge o viaţă.

 

Ce rezultă din toate acestea? Aşa cum nu se interzice fumatul, nu se pot interzice nici „6 din 49“, nici cazinourile. Ele răspund, din păcate, unor cereri sociale. Dar, aşa cum nu se face reclamă în favoarea fumatului, ci, dimpotrivă, se atrage atenţia, pe fiecare pachet de ţigări, asupra pericolelor pe care le comportă, iar preţul tigărilor le face parţial prohibitive, tot aşa este normală impozitarea ridicată a câştigurilor rezultate din jocuri de hazard. În această ordine de idei, mediatizarea excesivă, la fiecare sfârşit de săptămână, a lui „6 din 49“ este foarte dăunătoare, iar Consiliul Naţional al Audiovizualului ar trebui să se autosesizeze. Presa este şi ea vizată în această privinţă.

 

Există însă şi o altă faţă a medaliei. Aşa cum bolile sunt dăunătoare celor care le suportă, dar pot fi binefăcătoare pentru posibilităţile pe care le oferă ştiinţei, deci înţelegerii modului de funcţionare a organismului uman (a se vedea, de exemplu, cât de mult a contribuit afazia, o tulburare a mecanismelor de limbaj ale creierului uman, la înţelegerea acestor mecanisme), tot aşa jocurile de noroc au constituit o mină de aur pentru înţelegerea fenomenelor de hazard; istoria teoriei probabilităţilor pune bine în evidenţă acest fapt. Desigur, această teorie nu te poate conduce la câştig sigur, dar te poate instrui asupra posibilităţii de a amplifica sau a diminua şansele de câştig. Să menţionăm, în această ordine de idei, situaţia unui matematician român, profesor de prestigiu la universităţi americane, C.T. Ionescu Tulcea, specialist în teoria probabilităţilor, a cărui prezenţă la unele cazinouri devenise indezirabilă, ca urmare a cunoaşterii prea bune a secretelor hazardului.

 

Jocurile de noroc au avut un rol în ştiinţă, dar acum rolul lor s-a încheiat. Ştiinţa îşi creează propriile jocuri de hazard, atunci când nevoile cercetării cer acest lucru. Viaţa însăşi este, într-o anumită măsură, un joc al hazardului. Dar aceasta este o altă poveste.