Home » International » Europa » J.H.H. Weiler: „În PE se votează cu majorităţi à la Ceauşescu. Asta nu-i democraţie“

J.H.H. Weiler: „În PE se votează cu majorităţi à la Ceauşescu. Asta nu-i democraţie“

07 Mai 2009 Adrian Deoanca | 2 comentarii | 2846 vizualizari
Rating:
13 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Reputatul profesor J.H.H. Weiler vorbeşte într-un interviu în exclusivitate pentru Cotidianul despre relaţia dintre suveranitatea naţională şi Uniunea Europeană, despre rădăcinile creştine ale Europei şi despre dezinteresul faţă de europarlamentare. Campania pentru alegerile europene ce vor avea loc în România pe 7 iunie începe oficial vineri.
 
J.H.H. Weiler
Un sondaj recent cu privire la alegerile europene ce vor avea loc în iunie arată că europenii nu prea sunt interesaţi să-şi exprime votul. Cum explicaţi această lipsă de implicare afectivă în problemele ce ţin de UE?
 
PE are acum o putere semnificativă, dar rata de participare scade, scrutin după scrutin, atât în rândul noilor state membre, cât şi în statele vechi, e un fenomen paneuropean. E vorba de un deficit politic care se trage dintr-un deficit al democraţiei. Nu există o conexiune între votul pe care cetăţeanul îl dă pentru PE şi politicile viitoare ale UE, între majorităţile ce se formează şi politicile europene. Cu alte cuvinte, dacă în ţara dumneavoastră aveţi un guvern de centru-stânga sau unul de centru-dreapta, acest lucru este reflectat în politicile fiscale, în administraţie. Să explic dintr-o altă perspectivă. Nici un parlamentar care caută să fie ales în PE nu se gândeşte, nici măcar pentru o secundă, că ceea ce va face în PE va avea vreun impact asupra şanselor de a fi reales.
 
O democraţie sănătoasă e motivată de principiul realegerii. În PE, un parlamentar poate să nu se prezinte la nici o şedinţă - se va prezenta să-şi încaseze însă diurna -, poate să nu voteze niciodată, dar asta nu va avea nici un impact. Până la urmă, cred în înţelepciunea europenilor care au înţeles trucul acesta. Să ne aducem aminte că poporul a respins Constituţia şi nu elitele. À titre juste! În carte am scris că marea parte a actelor din PE sunt votate cu majorităţi à la Ceauşescu, 99%. Asta nu-i democraţie. A fost unul dintre acele momente glorioase când elitele au gândit un lucru, iar poporul total altceva. Iar apoi Barroso a spus „oamenii nu au înţeles, trebuie să le explicăm mai bine“, cam cum spunea Brecht: „Poporul m-a dezamăgit, să schimbăm poporul“.
 
În 1945, Winston Churchill vorbea despre „Statele Unite ale Europei“. Jürgen Habermas continuă să susţină această idee. Dvs. respingeţi însă proiectul unei Europe federale...
 
Churchill se ghida după principiul „fă ce-ţi spun, nu ce fac eu“. El nu ar fi renunţat niciodată la suveranitatea britanică, dar pentru alţii ar fi trebuit să fie OK. De cealaltă parte, Habermas are o mare problemă cu identificarea naţională, aşa că singurul debuşeu pentru această dorinţă arzătoare trebuie să treacă prin Uniunea Europeană. După mine e absurd, pentru că geneza UE are la bază respingerea statului atotputernic al anilor ’30 - ’40. Cum am duce asta la bun sfârşit dacă ajungem să creăm un stat european foarte puternic? Ceea ce consider eu că e original şi ar trebui menţinut reprezintă exact acest echilibru complicat între identităţi naţionale puternice şi un nivel ridicat de integrare. Este fără precedent. În istorie, confederaţiile fie s-au transformat în federaţii, fie s-au dezintegrat.
 
Europa a reuşit ceva insolit, să păstreze state cu identităţi naţionale foarte puternice care, în acelaşi timp, se bucură de un nivel de integrare în unele domenii chiar mai mare decât între provinciile Canadei. Nu sunt un antinaţionalist, pentru că un naţionalism liberal şi pluralist are două mari virtuţi. Prima este originalitatea. O mare parte a originalităţii noastre culturale are legătură cu identitatea naţională, graţie limbilor şi tradiţiilor diferite. O altă mare virtute a naţionalismului liberal este sentimentul apartenenţei. Oameni diferiţi, care nu fac parte din aceeaşi familie sau trib, nu au acelaşi sânge, au însă un grad de solidaritate. E vorba de acel tip de identitate cu o nuanţă erotică, cum e atunci când un atlet român câştigă medalia de aur şi tuturor li se face pielea de găină. Asta ar trebui lăsată la nivelul statelor, iar UE ar trebui să fie organul cerebral care să nu lase naţionalismul să scape de sub control.
 
După ce, în 2005, Constituţia Europeană s-a ciocnit de refuzul francezilor şi al olandezilor şi Tratatul de Reformă de la Lisabona s-a împiedicat de Irlanda.
 
Hmm, asta se va schimba. Vor avea un nou referendum în octombrie şi-l vor adopta, pentru că le e prea frică de criza economică. Nu cred că e un tratat minunat, dar cred că va trece de Irlanda. Aşa e în Europa, toţi sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii. Dacă francezii îl refuză, totul e în regulă, dar dacă îl resping irlandezii, asta se poate schimba. A fost comic când Franţa a preluat preşedinţia UE şi Sarkozy a mers la Strasbourg să vorbească în faţa PE şi le-a transmis irlandezilor să-şi schimbe opţiunea, că de nu… Şi asta venind din partea preşedintelui unei ţări care a respins Constituţia. A fost un moment orwellian.
 
Ce ar avea România de pierdut sau de câştigat dacă Tratatul de la Lisabona va fi ratificat în toate cele 27 de state membre?
 
Nu cred că România ar avea ceva de pierdut sau de câştigat în mod direct. Cred că ponderea voturilor pe care le va avea România va fi cam aceeaşi. Paradoxal, statele mici sunt cele care au de câştigat în mod direct de pe urma noilor reguli de votare. Cred că România va avea de câştigat în aceeaşi măsură ca toate celelalte state membre dacă UE devine mai eficientă. Sunt însă două aspecte despre care nu se ştie dacă vor funcţiona sau nu. Primul este sistemul dublei preşedinţii (Tratatul de la Lisabona atribuie preşedintelui Consiliului European rolul de preşedinte al Europei, păstrând în organigramă şi funcţia de preşedinte al Comisiei Europene -n. red.). Aşa cum spune Kissinger, când lumea e în criză, cui îi dai telefon? Să spunem că preşedinte este premierul luxemburghez, Jean-Claude Junkers.
 
Credeţi că în caz de criză Obama îl va suna pe Junkers? Sau pe Barroso? Îl va suna pe Sarkozy, sau pe Merkel, sau pe Gordon Brown, exact ca înainte. De asemenea, sunt puţin îngrijorat de existenţa a doi preşedinţi. E un fel de măgar cu două capete. E o metodă certă de-a slăbi puterea Comisiei. Al doilea aspect este aşa-zisul „ministru de Externe“. Ce a amuzant în legătură cu acest ministru este că e vicepreşedinte al Comisiei, dar, în acelaşi timp, va fi membru al Consiliului şi va răspunde în faţa Consiliului. Nu e niciodată bine pentru cineva să aibă doi stăpâni. Singurul lucru pe care acest mizerabil document nu a avut curajul să-l introducă e posibilitatea de-a amenda tratatele prin majoritate (un Tratat European nu intră în vigoare decât după ce este ratificat în toate statele UE - n. red.). Aşa că data viitoare când va fi nevoie de o schimbare, va fi foarte greu cu 27 de state membre.
 
Cum aţi evalua impactul ţărilor postcomuniste care s-au alăturat UE din 2004 încoace?
 
Dezamăgitor. Ar fi putut veni cu mai multă profunzime intelectuală, spirituală şi umanistă şi, graţie unei tradiţii intelectuale foarte interesante, ar fi putut aduce opinii mai incisive în variantele dezbateri europene. Ce s-a întâmplat însă a fost că s-au prezentat prea puţin sigure, considerând că marea realizare a fost chiar aderarea şi s-au mulţumit să se înfrupte din fructele prosperităţii care au venit. E foarte uşor de observat când vine vorba de Polonia, care are tradiţie intelectuală şi e un stat mare. Ar fi putut conferi greutate dezbaterilor, dar singurul lucru de care le-a păsat au fost subvenţiile agricole şi să-şi ocupe locul la masa UE, dar nu să aducă o voce proaspătă. Pur şi simplu sunt mai multe ţări cu care trebuie negociat.
 
Una dintre cele mai citate teze ale dumneavoastră este cea în favoarea unei „Europe creştine“ şi etichetaţi modul în care europenii se feresc de moştenirea creştină drept „cristofobie“. Care ar trebui să fie, în opinia dumneavoastră, rolul religiei creştine în construcţia europeană?
 
Al religiei, în sensul propriu al termenului, nici unul. UE nu are şi nici nu ar trebui să aibă ceva de spus în privinţa religiei. Credinţa individuală a persoanelor ar trebui să fie irelevantă în construcţia europeană. Dar creştinătatea nu e doar religie. Creştinătatea e o cultură. Uitaţi-vă în jur, uitaţi-vă la arhitectură, intraţi într-un muzeu, ascultaţi muzică. Creştinismul este o cultură profundă, o cultură definitorie. Până şi Habermas, după mulţi ani, a ajuns să înţeleagă că e o forţă formidabilă, iar drepturile omului izvorăsc din tradiţia creştină. Rădăcinile creştine fac parte din identitatea Europei. Chiar şi vorbind din perspectiva unui evreu practicant, consider că avem o cultură şi o tradiţie creştină comune. Cred că suntem într-o fază de negare şi nu e sănătos să renegăm acest aspect.
 
Nu înseamnă că un evreu sau un musulman se va simţi incomod. Să ne uităm la Marea Britanie. E o ţară creştină, regina nu e doar şefa statului, e şi conducătoarea Bisericii, iar pe steag este crucea Sfântului Gheorghe şi, cu toate acestea, musulmanii şi evreii se simt foarte confortabil. Pentru mine este absurd că, atunci când se pregătea proiectul Constituţiei Europene şi creştin-democraţii germani au propus ca rădăcinile creştine ale Europei să fie menţionate în preambul, reacţia a fost ca în faţa ororii ororilor. Poziţia franceză a fost cea mai enervantă, pentru că Franţa a ales - şi e o alegere legitimă - să fie o republică laică, dar jumătate din populaţia Europei trăieşte în ţări ale căror Constituţii conţin referiri la creştinism sau la rădăcinile creştine ori la Dumnezeu. E o parte a Europei. Sunt un pluralist, un liberal, cred că ar trebui să învăţăm toleranţa şi respectul pentru cultura altora, dar nu putem avea respect autentic pentru alte culturi dacă nu ne respectăm propria cultură.
 
J.H.H. Weiler
Născut în 1951 la Johannesburg, Joseph Halevi Horowitz Weiler predă în prezent la Facultatea de Drept a Universităţii New York. Educat în Europa la Academia de Drept Internaţional de la Haga, J.H.H. Weiler s-a remarcat ca o voce deosebit de activă în dezbaterile intelectuale pe marginea caracterului special al Uniunii Europene. Contribuţiile sale vizează îndeosebi teoria legală a integrării europene, Weiler scriind extensiv despre piaţa internă a UE, despre relaţiile ei externe şi despre rolul Curţii Europene de Justiţie.
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

2 comentarii

 
1
alexandra.p 08-Mai-2009 15:15
Asa va trebuie
daca v-ati indepartat cititorii de elita. Nici un comentariu la un interviu cat se poate de savuros, o gura de oxigen.
2
pim fortuyn 27-Mai-2009 18:13
alexandra.p, ai pus punctul pe i
Un interviu excelent cu un om inteligent. Poate cea mai importanta si ignorata dezbatere despre ce inseamna UE si ce ar trebui sa insemne.

Ma mir oarecum sa il vad in paginile cotidianului si comentariul alexandrei.p pune degenul pe rana.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
EUROPA
 
CELE MAI