Ion Iliescu: Douăzeci de ani de postcomunism

O Revoluţie - şi în România a fost o revoluţie, radicală, înfăptuită cu sacrificii, spre deosebire de alte ţări din fostul lagăr socialist, care au ieşit din totalitarism printr-o lungă şi subtilă evoluţie - nu ţine, temporal vorbind, câteva ore sau minute, cum vor unii să acrediteze ideea. Este ridicol! Revoluţia franceză de la 1789 şi-a atins majoritatea obiectivelor la 1848, dar unele au trebuit să mai aştepte încă trei decenii.

Una este o schimbare de suprafaţă, alta o schimbare de profunzime, care să facă ireversibile reformele introduse de Revoluţia Română din decembrie 1989. Schimbarea de profunzime are nevoie de timp, pentru construcţie instituţională şi pentru modificări de fond ale menta­lităţilor, pentru adopta­rea unui nou sistem de valori.

 

Să nu uităm de unde am plecat, care au fost cauzele exploziei sociale din 1989 din România. Lucrurile au fost prezentate deseori maniheist, simplist, cu accente extremiste, care falsifică perspectiva. Dacă primii ani ai regimului comunist au fost tragici şi marcaţi de excesele specifice stali­nismului, precum „fenomenul Piteşti“ sau neutralizarea elitelor politice şi intelectuale interbelice, de naţio­nalizare şi de ideologizarea vieţii sociale, după 1960 lucrurile încep să se schimbe. Era o reacţie identitară, în primul rând, dar şi una de demnitate naţiona­lă, de recuperare a unora dintre valorile trecutului.

 

În anul 1964, România a făcut un gest semnificativ de deschidere, care exprima nevoia autonomiei decizio­nale a partidelor comuniste şi a acceptării pluralismului opiniilor în sânul mişcării comuniste internaţi­onale. În 1968 a fost meritul lui Ceauşescu de a fi avut curajul să condamne Uniunea Sovietică pentru invadarea Cehoslovaciei, dar, după aceea, el a rămas blocat şi nu a continuat în logica deschiderii sistemului. Din contră, a speculat momentul pentru a pune bazele cultului persona­lităţii sale şi ale unei triviale dictaturi personale.

Ceauşescu se simţea ameninţat de orice punere în discuţie a sistemului şi credea că a descoperit soluţia optimă: adoptarea modelul nord-coreean, care, aplicat într-un mediu cultural pu­ternic legat şi influenţat de Occi­dent, ne-a împins într-o fundătură din care am ieşit cu greu şi cu mari sacrificii. Aceasta a fost una dintre marile noastre neşanse. De unde România fusese pentru un timp cea mai des­chisă ţară din sistemul CAER, inclusiv în plan economic, tehnologic, anii ’80 au însemnat din nou închidere şi condamnarea ţării la izolare. Exact în momentul în care dinamica progresului tehnologic la nivel global era cea mai înaltă şi se manifesta cu pu­tere, tocmai atunci România se închidea, întrucât eforturile pentru lichidarea datoriei externe decisă de Ceauşescu au implicat două măsuri: stoparea importurilor tehnologice, înainte de toate, şi forţarea exporturilor, în special de alimente şi re­surse energetice.

 

Piaţa internă era lăsată fără produse alimentare de bază, iar economia, fără resurse pentru moder­nizare şi dezvoltare, accentuând pe de-o parte degradarea economică, agravarea situaţiei oamenilor şi de cealaltă parte acutizând contradic­ţiile interne ale sistemului. S-a creat o situaţie care nu avea altă ieşire, neexistând mecanisme democratice de gestionare a crizelor, decât ex­plozia socială la care am asistat, amplă revoltă populară, care, prin consecinţele ei profunde, prin schimbările radicale pe care le-a ge­nerat, s-a constituit, aşa cum am spus, într-o veritabilă revoluţie.                            

             

Discutând despre cauzele prăbu­şirii sistemului comunist în 1989, eu încerc să explic acest fenomen apelând la două elemente fundamentale ale sale. În primul rând, sistemul, aşa cum a apărut el şi a fost perceput la vremea respectivă, promitea în plan politic mai multă democraţie decât demo­craţia re­prezentativă, bazată pe alegeri libere, pe pluripartitism, şi anume o democraţie de esenţă populară - ceea ce numim noi astăzi democraţia directă, participativă, una în care suprastructura politică să fie pusă sub controlul cetăţenilor. Ceea ce a rezultat în practică a fost însă exact opusul unei democraţii.      

 

Germanul Rudolf Bahro, în cartea lui „Alternativa“, publicată în anii ’70, vorbeşte despre „despotismul asiatic“ îmbrăcat într-un ambalaj nou, sovietic, care, în fapt, s-a tradus prin dominaţia factorului politic, a statului asupra întregii vieţi sociale. Astfel s-a compromis din start ideea politică fundamentală pe care s-a sprijinit proiectul „democraţiei so­cia­liste“.

 

În al doilea rând, pe plan econo­mic, unde se desfăşura confruntarea cea mai directă între cele două sisteme opuse, sistemul economic de piaţă capitalistă şi sistemul statului totalitar comunist, al economiei centralizate, eşecul a fost şi mai evident şi mai penalizator în termeni de stabilitate şi de eficienţă a utilizării resurselor. Se afirma de către ideologii sistemului comunist că, din punctul de vedere al eficienţei economice, planificarea economică şi dirijarea de către stat a economiei pot să fie o soluţie mai bună pentru a asigura eficienţă maximă în utilizarea resurselor, în timp ce capita­lismul duce la înlăturarea din câmpul vieţii economice a unor valori, a unor resurse, prin logica concu­renţei. Ce a rezultat am văzut foarte bine. Sistemul economiei etatizate a acţionat ca un sistem de tip mecanic, ierarhic, piramidal, cu comandă unică, sistem care îşi are justificarea lui în precedente istorice. Sistemul de tip mecanic şi-a atins limitele într-un moment critic, de dezvoltare tehnologică şi economică fără precedent în istoria ci­vilizaţiei umane. Un sistem rigid, osificat, inflexibil era incapabil să răspundă schimbărilor foarte rapide din cea de-a doua jumătate a secolului XX, în timp ce economia de piaţă capitalistă s-a dovedit, ca structură, un sistem cibernetic, flexibil şi cu o mare capacitate de adaptare la schimbare. În asta a constat, din punctul de vedere al teoriei sistemelor, diferenţa şi astfel putem înţelege motivele superiorităţii capitalismului.

 

Nu putem exclude din discuţie as­pectele sociale specifice fiecărui sistem. În fond, şi unul, şi celălalt trebuiau să aducă mai multă bunăstare pentru populaţie. Pentru mulţi din generaţia mea, comunismul a însemnat o anumită deschidere spre educaţie, spre cultură; nu pot fi ignorate consecinţele pozitive ale extinderii ariei de recrutare a elitelor unei ţări prin extinderea accesului la servicii publice de educaţie, ale îmbunătăţirii stării generale de sănătate. Dar dacă luăm în discuţie ansamblul performanţelor sistemului, datorită tarelor de care vorbeam în economie, rezultanta în plan social au fost o generalizare a sărăciei şi un nivel limitat de bunăstare pentru toţi. Ca o concluzie la cele spuse până acum, anul 1989 ne-a dat cel mai tranşant şi mai definitiv răspuns la întrebarea: „Este reformabil sistemul comunist?“. Acest răspuns a fost catego­ric negativ.

 

Revoluţia Română a demolat vechiul sistem. Acest adevăr nu poate fi contestat de nimeni. Nu am avut şansa unei schimbări paşnice, aşa cum nu am avut şansa unei tranziţii lipsite de convulsii şi de dificultăţi. Revoluţia Română a fost semnalul unei adevărate redeştep­tări naţionale, un moment unic în istoria naţiunii române. Românii s-au regăsit pe ei şi şi-au regăsit rădăcinile, printr-un extraordinar elan de solidaritate şi de coeziune naţională. Programul Revo­lu­ţiei Române, cuprins în comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţio­nale, care şi-a asumat responsabilitatea şi prerogativele puterii provizorii, dădea expresie aspiraţiilor profunde ale societăţii româneşti.El consacra atât schimbarea fundamentală de sistem politic, cât şi obiectivele şi direcţiile de acţiune ale schimbării.

 

Trei mari componente exprimă, în sinteză, Programul Revoluţiei Româ­ne:

Componenta politică proclama dizol­va­rea vechiului regim totalitar şi a instituţiilor sale, deschiderea spre de­mocraţie prin pluripartitism şi alegeri libere, prin drepturi şi li­bertăţi cetăţe­neşti garantate, o nouă Constituţie, stat de drept, societate civilă.

 

Componenta economică enunţa de­mon­tarea vechilor structuri ale eco­nomiei centralizate, eliminarea dirijismului administrativ de stat, trecerea spre economia de piaţă, creşterea şi dezvoltarea economică modernă, durabilă, protecţie socială şi echilibru social.

Componenta externă consacra des­chi­derea ţării spre lumea democra­tică şi civilizată, spre structurile euro­pene şi euroatlantice, integrarea în aceste structuri şi în procesele care structurează procesul de mondializare.