Ingerii chilugi de la Oncologie

Mii de copii din Romania sufera de cancer. Cei mai multi nici nu stiu ce au. Nici nu li se spune. Traiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo invata. Uneori, acolo mor.

Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic "Al. Trestioreanu" din Bucuresti e greu de gasit in fortareata din Fundeni. Batrinii insiruiti la ghiseul de informatii, fiecare cu felul lui de cancer, se mira: adica si copiii au cancer? Linistea etajului e tocata de ticaitul unui ceas, masurind un timp anume: tic-tac. Un copil fara par pe cap, poate fetita, poate baiat, bate holul de la un capat la altul, ca un lunatic.

In saloanele cu zabrele la ferestre - "S-a aruncat cineva odata", spune asistenta - numai flori, multe flori pe noptiere.

Pestisorul de aur

Atmosfera de veghe liturgica din pavilion se schimba cu totul la parter, in clubul de zi al copiilor. Baietii par sa detina suprematia in club. Au ocupat calculatoarele si izbesc barbateste in taste, impusca niste bestii patratoase, busesc masini de curse ori isi dau pasiente pentru cine stie ce dorinte. Fetitele cos pe etamina, rasfoiesc carti cu desene hazlii, imbraca papusi. Rodica, o fetita de opt ani, din Teleorman, negricioasa, tunsa zero pe o parte a capului si cu un cerculet desenat cu carioca pe piele. Deseneaza cu acuarele pesti albi intr-o balta sinilie. Numai un pestisor il face cu galben. "E pestisorul de aur, zice ea, care imi face trei dorinte". Cerculetul de pe cap marcheaza punctul unde este iradiata. Nu stie ca are cancer. Stie ca are "buba".

Mamele nu pling niciodata

Ingerii chilugi cu cerculete pe cap nu stiu, asemeni Rodicai, ca "buba" lor are un nume cutremurator care provoaca psihoze numai cind il rostesti. In fiecare an mor sapte-opt copii in spital. Atunci, usile saloanelor se inchid, trupul e scos din pavilion in secret, noaptea, iar ceilalti afla a doua zi ca prietenul lor cu care s-au jucat luni de zile s-a facut bine si s-a intors acasa. Pe Vicentiu, un copil de 13 ani, povesteste psihologul Adriana Teodoru, l-au si vazut plecind pe picioarele lui acasa, la bratul mamei lui, l-au pupat de ramas-bun: a murit in lift.

Mamele internate cu copiii lor sint invatate, la cursuri speciale tinute de psihologii Adriana Teodoru si Angelica Balan, cum sa se poarte cu copiii, cum sa le vorbeasca, ce sa le spuna si ce sa nu le spuna despre boala lor. "Prima regula e asta: mamele nu pling niciodata", spune, oftind, Angelica Balan. "Nu de fata cu copiii. Cind moare unul, se aduna aici si il pling, numai ele intre ele, in taina".

"Exista oameni inaripati de speranta"

Alex, din Braila, nu intra in acest joc de iluzii prefabricate. E in ultimul an de liceu. Olimpic la romana, engleza, matematica, fizica, biologie, desi a stat mai mult in spital. A cerut sa i se dea carti despre cancer si le-a citit din scoarta in scoarta, scrisnind din masele. Stie despre boala lui destul ca sa-i surprinda si pe medici. Lectia cea mai dura a primit-o cind a trebuit sa i se amputeze, de sub genunchi, piciorul drept, mincat de cancer, care trosnea ca iasca la cea mai delicata atingere. Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus ca se va vindeca si asta il umple de speranta.

Ultima dorinta

Mihai scria la 14 ani versuri. Nu prea avea talent, dar psihologii incurajeaza pe oricine isi mai deschide o astfel de fereastra in viata de spital. Psihologul Adriana Teodoru isi aminteste ca Mihai a spus ca isi doreste de ziua lui sa stea la calculator, cu o fata pe genunchi, cu o farfurie de clatite si cu o sticla de suc in fata. Si a avut parte de fericirea asta, ajutat de citeva fete de la Liceul "C.A. Rosetti" care i-au facut clatite, i-au adus suc, iar una i-a stat in brate si i-a citit de pe monitor poeziile. Nu mult dupa acea zi memorabila, in care nu si-ar mai fi putut dori nimic, Mihai a disparut dintre copii. I-a fost implinita si ultima dorinta: sa aiba un costum de stofa nou-nout. L-a avut. I l-au cumparat, mina de la mina, de la director la infirmiera, toti cei care l-au cunoscut. Mihai era orfan. A fost inmormintat in acel costum.

"Fiul meu are 13 ani, povesteste doamna Cristina, inginera din Constanta, mama lui Andrei. E cel de colo, cu doua cerculete pe frunte. La inceput a fost tratat de sinuzita, dar el a inteles repede ce are si n-a vrut sa auda nimic despre cancer. Nu de la mine. Dar are acasa un frate geaman, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el stie acum ce e acela oligoastroctom, ce simptome si ce tratament are, ce sanse de vindecare, ca ei, gemenii, comunica altfel".

Cancerul pacalit cu peruca

Evelyn merge pe 14 ani. E o domnisoara care, intre doua perfuzii, nu uita nimic din ritualul sofisticat al frumusetii: pe noptiera, printre flori si medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri. Printre atitia copii tunsi zero, cu testele acoperite de sepci sau baticuri, pletele ei negre, pina la solduri, si culorile vii de pe fata sparg in tandari tabloul sinistru al pavilionului. Urmareste la televizor, tinind la piept o carte de geografie, o comedioara cu liceeni probabil amuzanti. Sta cite sapte zile in spital: trei zile in perfuzii, non-stop, o zi de radiatii, apoi iar trei zile de perfuzii. E premianta clasei. Fata zimbeste si cu o miscare isi ascunde sub patura frumusetea de par, ramine cu capul curat ca un ou, numai cu citeva smocuri de par dupa urechi, de speriat. "Stiu ca am cancer, zice fetita, rizind de farsa facuta. De patru ani stiu. Stiam ca o sa-mi cada parul. M-am tuns atunci si mi-am facut peruca din parul meu. Asta e parul meu din clasa a treia! Il pacalim noi pe cancer�"

Ramine cum stabileste Dumnezeu

Parintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu stie cum se pune problema mortii in mintea unor copii, dar ii vede ca se lupta cu boala lor ca niste eroi. Cind nu mai exista nici o explicatie rationala, mamele il pun pe Dumnezeu sa tabirceasca povestile infioratoare trecute din gura in gura, spuse la ureche. Eric, din Brasov, implinise 18 ani in spital.

S-a externat dimineata, cu un diagnostic optimist: ce-o fi fost in sufletul lui, nimeni nu stie - seara s-a aruncat intr-o prapastie cu masina cu tot. Dimpotriva, Cristina, dintr-un sat dobrogean, n-a cedat: chiar cu un picior taiat, s-a tirit zilnic in cirje pina la scoala, cinci kilometri, si a terminat clasa a opta. A vrut ea. Acum e la liceu. Tratament au avut la fel. Dumnezeu a hotarit pentru fiecare, dupa regulile lui. Peste capul tuturor savantilor oncologi.

La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost intrebati: "Ce vrei tu sa te faci cind vei fi mare?" Patru au raspuns: dar eu voi ajunge mare vreodata? Tuspatru au precizat, dupa aceea, ca, daca ar trai destul, s-ar face preoti. Al cincilea se visa ofiter. A murit acasa, vegheat de fratele mai mare, soldat in permisie.

• Puscariasii primesc mai mult decit copiii cu cancer

Profesorul Sebastian Nicolau, seful Sectiei de oncopediatrie, se lasa cu greu smuls din debaraua care ii tine loc de birou. Sprincenele groase de-un deget se incrunta. Si profesorul le zice.

La oncopediatrie, sectie cu 50 de paturi, sint 2.000 de internari pe an. Mai exista o sectie similara doar in Cluj. Asta ne plaseaza pe ultimul loc in Europa in privinta capacitatii de tratare a cancerului. Statul aloca, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bataturi, cit si pentru unul bolnav de cancer. Mai putin decit pentru un detinut inchis pentru viol. Portdrapelul oncologiei romanesti nu are o sectie proprie de chirurgie. Medicii trebuie sa dea telefoane pe la prieteni de la alte spitale. Mereu ramin datori cu cite un picior, cite o mina� Computer-tomograful nu functioneaza, iar un aparat de rezonanta electric-nucleara (RMN) nici nu exista. Se fac programari la RMN-ul de la Spitalul Fundeni, dar cind e vorba despre cancer, citeva zile conteaza, si se intimpla sa moara un copil pina afla doctorii exact ce boala are copilul si ce au ei de facut.

"La sectie avem 20 de miliarde de lei pe luna pentru medicamente.

Vi se pare mult? E maruntis, e bataie de joc".  Oncologii nu accepta ca efectul Cernobil ar fi determinat o crestere a cancerelor la cei nascuti dupa 1986. Nu exista dovezi clare. Au aparut mai multe cancere in statistici pentru ca s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente.