Home » Arte & Popcult » Teatru » Inegalabilul Gheorghe Dinică, între râs şi lacrimă

Inegalabilul Gheorghe Dinică, între râs şi lacrimă

10 Noi 2009 Magdalena Popa Buluc | 1 comentarii | 2642 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Marele Gheorghe Dinică este atât de liber şi de puternic în individualitatea artei lui scenice încât nu poate fi prins în oglinzile cuvintelor.
 
Neobositul actor traia jucand, era flamand sa joace, socotind jocul singura lui bogatie
Neobositul actor traia jucand, era flamand sa joace, socotind jocul singura lui bogatie
Alert, ca un argint viu în lumea teatrului şi a filmului. Îţi scapă, ne scapă, în vreme ce ne cucereşte cu talentul lui, cu iconoclastia lui, cu libertatea şi sufletul lui, evidente într-un simplu rictus al feţei, în vreme ce alţi confraţi au nevoie de zeci de gesturi şi inflexiuni ale vocii. El intră în rol ca un deus ex machina, intempestiv, brutal adesea, năucitor, cu acel tip de talent care are replică nu pentru că a fost scrisă, ci pentru că este descoperită ad-hoc.

Un talent uriaş, o expresivitate a chipului, un dar de a stăpâni toată scena fără efort. O voce de neuitat, metalică, poruncitoare, un fel de a spune replica de parcă auzind-o tre­buia să simţi pe cerul gurii o corcoduşă acrişoară, gust de iod, de pelin, de gaz, de săbăticie, de inteligenţă şi de râs de copii ai străzii. Ce aliaj unic în jocul lui de la început cinematografic, fără teatralismul desuet, leşinat ori ţipător, de porta­voce.

Talentul său era mult mai mare decât viaţa. Acum câţiva ani s-a publicat o carte despre marele actor, intitulată sugestiv „Histrion de cursă lungă“, de Con­stantin Paraschivescu. Când am citit viaţa lui de roman, am găsit în copilă­ria lui aspră, săracă, mai mult sub acoperişul liber al străzilor de mahala, poate una dintre cheile unei vocaţii. Plăcerea de a juca zi şi noapte, lipsa unei minime cruţări şi refuzul de a trăi „farniente“ ţin de pasiune şi de descoperirea propriei libertăţi de a fi. Neobositul actor care trăia jucând era viu pentru că juca roluri după ro­luri, flămând să joace, socotind jocul şi libertatea lui singura bogăţie. Fără fiţe de vedetă ca şi copilul de demult, care s-a azvârlit în seria de slujbe, me­nite să-i asigure existenţa şi între­ţi­nerea.

Un posibil răspuns la jocul lui în zecile şi zecile de roluri, mereu tipic, liber de orice prejudecată. Îl văd cu ochii memoriei, obsesiv, în Nepotul lui Rameau de Denis Diderot, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, în spectacolul excepţional al lui David Esrig. Scenografia era teribilă cu toată acea pădure de oglinzi, panouri vaste, verticale, în care Gheorghe Dinică se reflecta fără să rămână pasiv, dimpo­trivă, juca în forţă, inteligent, cu cru­zime şi sarcasm, riscând total precum în mersul pe sârmă. Juca în forţă, se lupta cu oglinzile, aveam senzaţia că vrea să le spargă, că le va sparge. Ca să nu-l facă prizonierul lor, ca să nu cadă în patima narcisistă, ca să nu-şi vândă misterul.

L-am văzut şi în Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt, în regia Sandei Manu, dominând retorica tex­tului, teatralitatea, în Trei fraţi gemeni veneţieni, în regia lui David Esrig, în Scrisoarea pierdută... Mi-l amintesc în Noaptea regilor de William Shakespeare, în regia lui An­drei Şerban, unde jucau numai grei ai teatrului, Maia Morgenstern, Ovidiu Iuliu Moldovan, Costel Constantin, Dan Puric. În Take, Ianke şi Cadâr, spectacol longeviv, unde a interpretat rolul lui Cadâr colorat şi metalic, biciuitor şi tandru, încăpăţânat şi înţelegător, fără să-şi uite latura de înţelepciune aspră, cinică, neastâmpărul de a da bobârnace judecăţilor plictisitor de aşezate şi bine cumpănite, alături de Radu Beligan şi Marin Moraru, toţi trei adunaţi într-o triadă memorabilă. L-am aplaudat în Ultima oră, în spec­tacolul pus în scenă de Anca Ovanez, dându-i replica lui Mircea Albulescu.

Şi îmi vin în minte zecile de roluri pe care le-a interpretat pe scena teatrelor şi în filme, un palmares uriaş, excep­ţional despre care este greu, dacă nu imposibil, să scrii găsind o frază, o me­taforă, o sentinţă atotgrăitoare. Am avut, timp de peste patru decenii, senzaţia că Gheorghe Dinică are memoria condiţiei umane, a libertăţii ei mai ales, a sălbăticiei, a luptei cu prejudecăţile şi apatia, a adevărului spus cu brutalitate, când alţii se codesc să-l presimtă ori să-l intuiască. L-am văzut de multe ori şi la repetiţii, unde simţi rapid cine şi cum şi-a intrat în rol şi cât se autopastişează, cum se cruţă sau este absent, cum lucrează cu regizorul şi colegii de scenă şi de platou. Reprezenta pentru toţi o încercare, un test de autenticitate şi aveam senzaţia că devine pentru mai toţi actorii un soi de oglindă, o pădure de oglinzi. Se căutau în el, păreau să-i ceară acordul, binecuvântarea, încuviinţarea, să le arate cumva că sunt pe drumul bun. Nu era blând în judecăţile de valoare sau existenţiale. Avea umor, era cinic, dispreţuia dublul limbaj şi şerbetul cuvintelor mincinoase. Vorbea aşa cum juca, redând cuvintelor, teatrului şi filmelor cruzimea adevărurilor oglindită la infinit.

Şi paradoxal, din mulţimea de roluri justiţiare sau nega­tive în care a jucat, „în nemernicia mea de câine turbat“, cum suna una dintre replicile lui celebre, a ştiut să ne scuture din marasmul netrăitului şi negânditului, să ne apropie de bine. De tandreţe, de sufletul omenesc, de teatrul lăuntric. În urmă cu un an, pe scena Ateneu­lui Român, într-un moment de eufo­rie, afirma: „Am luat totul de la viaţă şi nu i-am dat cât aş fi putut“. În sfârşit, era fericit, alături de „Doamna lui“, doamna Gabi, cea care i-a fost alături la bine şi la rău. A dispărut o pleiadă de mari actori ai scenei româneşti: Gina Patrichi, Amza Pellea, Dem Rădulescu, George Con­stantin, Toma Caragiu, Colea Răutu, Octavian Cotescu, Gheorghe Cozorici, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică… Cu toţii au plecat să joace în ceruri Marele Spectacol, în livezile de vişini în floare.


AP: s-a stins Robert De Niro al României

„Românii l-au admirat pentru repertoriul său vast şi pentru cântecele sale, dar şi pentru modestie, umor şi pentru faptul că, spre deosebire de alţi artişti, a refuzat să-l preamărească pe ultimul dictator comunist al ţării, Nicolae Ceauşescu“, relevă într-o ştire Associated Press (AP). Precizând că artistul a decedat la vârsta de 75 de ani în urma unor „complicaţii provocate de pneumonie“, agenţia de presă aminteşte că, deşi a jucat în filmul lui Francis Ford Coppola „Youth Without Youth“, Dinică a spus că n-a fost niciodată tentat să joace în filmele produse în SUA. „Nu sunt Robert De Niro. Sunt din România“, spunea actorul, citat de AP. Dintre realizările actorului sunt amintite rolurile din filmul „Străinul“, inspirat după Albert Camus, rolul de succes din „Take, Ianke şi Cadîr“, dar şi mai noile roluri din telenovele, precum „Regina“ şi „Aniela“. AP nu uită să-l citeze pe preşedintele ţării, Traian Băsescu, după care Dinică a fost un „model de umanitate, modestie şi generozitate“. (V.P.)
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
ioan plischi 11-Noi-2009 09:36
si sa nu uitati
sa i-o bagati si pe-asta lui basescu! din cauza lui a decedat marele actor...
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
TEATRU
 
CELE MAI