Hilda Peter: „Acum încep să primesc complimente şi pentru rolurile din teatru“

 

Nu. Dimpotrivă. Mă gândeam că filmul nu va apărea niciodată. Dar m-am simţit atât de bine în acele 17 zile cât am filmat, încât mă obişnuisem cu gândul că asta a fost tot. Mă fascina noutatea pentru că era prima oară când filmam. Apoi, când a fost filmul prezentat la TIFF, m-am bucurat că va rula fie şi măcar o dată şi chiar la Cluj, în oraşul unde lucrez eu.

 

 

Da. Acum încep să primesc complimente şi pentru rolurile din teatru pe care le-am făcut înainte. Că aşa se întâmplă la noi, din păcate. Lucrezi, lucrezi şi nu ai nici un feedback şi apoi, când vine un succes, lumea te priveşte de parcă acum te-ar vedea prima dată. Toate premiile, toată vâlva aceasta în jurul filmului şi în jurul meu m-au surprins şi m-au amuzat totodată.

 

 

E adevărat. Era prima dată când filmam. La câte castinguri fusesem până atunci nu am fost aleasă. Ajunsesem să cred că nu sunt deloc fotogenică. Mă împăcasem deja cu ideea că nu voi filma niciodată. Aşa că atunci când am primit rolul, mi-a fost puţin teamă. Mă simţeam responsabilă. Ştiam că Peter, regizorul, îşi punea practic la bătaie toţi banii lui primiţi moştenire. Şi mă gândeam: „O, Doamne! Omul ăsta are încredere în mine. M-a ales pentru rolul principal, deşi nu am nici un pic de experienţă, nu mă pricep deloc. E un mare risc. Că dacă ar fi fost un rol mai mic, mai treacă-meargă, dar aşa...“.

 

 

Mi s-a spus să am grijă că de obicei actorii de teatru nu sunt buni la film, pentru că au tendinţa să facă gesturi largi, să îngroaşe. Şi am încercat să fiu atentă la asta. Acum sincer, am impresia că uneori se vede că nu ne pricepem, dar, din fericire, sunt mult mai multe momentele care-mi plac.

 

 

Da? Ştiu doar că intens a fost tot ce-am trăit noi acolo, în cele 17 zile de filmare.

 

 

Nu, pentru că nu-l vedeam ca pe un rol. Era o încercare, o căutare de emoţii, de gânduri. Nici nu am avut timp să-mi pun întrebări de genul „cine e personajul, de unde vine şi de ce face ceea ce face?“. Nu era vreme pentru aşa ceva. De-abia de când cu toate interviurile astea am început să mă gândesc la personaj. Aflu chiar lucruri noi de la jurnalişti şi critici, la care atunci când am filmat nu mă gândisem. Acum ştiu mai multe despre Katalin decât atunci când filmam.

 

 

Sigur că mi-am pus nişte întrebări: Cam cum e să fii violată? În ce stare ajunge un om care a ucis? Ce punte se rupe între tine şi lume şi între tine şi Dumnezeu după ce ai omorât un semen al tău? Lucruri de-astea... Şi dacă mă întrebi, poate că e mult mai bine că nu am avut prea mult timp de gândire, ci mă aruncam din plin şi-mi imaginam situaţiile în timp ce ne deplasam cu căruţa de la un loc la altul. Ştiu şi eu? Poate că totuşi sunt scene la care am fi putut să ne gândim mai mult.

 

 

Trebuie să-ţi spun că, în scenariu, filmul avea două finaluri: într-unul Katalin murea, în celălalt nu. Cred că e mai bine că e omorâtă. Şi asta o spun ca spectator. Finalul vine atât de brusc, că te ridică de pe scaun.

 

 

Mi se pare foarte important că personajele au credinţă. Fac lucruri groaznice, încalcă poruncile, bărbatul violează, femeia ucide, dar nu e vorba de oameni esenţialmente răi sau de atei cărora nu le pasă de pedeapsa divină. Katalin ştie că nu e bine ce face. Şi totuşi nu e un om rău. Deşi se răzbună, durerea nu-i trece, ba devine chiar mai insuportabilă.

 

 

Nu, nu simt că ar fi pueril. Este, dimpotrivă, un subiect important care ne preocupă pe toţi. Aproape fiecare om cunoaşte sentimentul pe care îl ai când eşti complet prăbuşit şi ştii că nu ai pe nimeni altcineva cu care să vorbeşti decât pe Dumnezeu. Şi-ţi vine să strigi ca Iov sau ca Bess, fata din „Breaking the waves“, filmul lui Lars von Trier: „Acum, Doamne, eşti aici?“ Aşa se roagă, într-un fel, şi Katalin.

 

 

E uman să vrei să te răzbuni. Şi eu am avut, ca tot omul, momente de slăbiciune în care-mi ziceam: „Dacă l-aş prinde la ananghie pe cel care mi-a făcut rău, i-aş arăta eu lui!“ Iar viaţa a făcut ca să vină clipa în care să pot să-i plătesc, clipa în care eram mai puternică decât omul respectiv şi aş fi putut să-l fac praf. Dar, ştii ce? Când răzbunarea mi-a fost atât de la îndemână, nu mi-a mai trebuit. Mi-a trecut. S-a dus. Am uitat.

 

 

Dar şi ea se căieşte până la urmă. Nu merge până la capăt cu răzbunarea. Realizează că omul cel rău pentru o altă femeie este tot ce poate fi mai bun pe lume şi nu are puterea să-l ucidă.

 

 

Aşa e.

 

 

Sunt oameni, cu trup şi suflet.

 

 

Nu cred că e slabă, deşi nu are puterea să-şi învingă ura. Dar are curajul de a-şi înfrunta trecutul, de a-l privi în faţă. În plus, nu cere îndurare şi îşi acceptă moartea. Aşa cum şi-a făcut ea dreptate, la fel face şi criminalul ei. Crima cheamă crimă.

 

 

Nu ştiam cum să joc ca să fiu credibilă, pentru că eu nu am copii. Voiam să mă apropii de el, dar nu am vrut să forţez relaţia. M-am hotărât să las lucrurile să vină de la sine. N-am vrut să-l iau cu „lugulugu, vai, ce drăgălaş eşti“, să mă arunc pe el şi să intru în intimitatea lui. Şi nici Katalin nu-şi alintă tot timpul băiatul. Cred că pentru o mamă e natural să aibă copilul lângă ea, e un lucru firesc. Şi uşor-uşor ne-am apropiat. S-a nimerit şi să dormim unul lângă altul şi în fiecare seară ne băteam cu perne. Ne-am împrietenit atât de strâns încât ne-a fost greu să ne despărţim când s-au terminat filmările.

 

 

Da. Dar acum are 16-17 ani. E aproape un bărbat. Nu mai putem avea acelaşi tip de relaţie. Chiar azi am vorbit cu el la telefon şi s-a interesat cum a fost la premieră.

 

 

Nu ştiu dacă există vârfuri sau nu. Uneori ne e mai uşor, alteori mai greu, uneori eşti apreciat, alteori nu. Dar care sunt experienţele mele cele mai adânci, despre asta pot să vorbesc. Au fost trei momente: prima dată, a fost la „Profetul Ilia“, la Teatrul „Tamasi Aron“ din Sfântu Gheorghe, în regia lui Laszlo Bocsardi. Jucam o fată puţin nebună, de fapt nu atât nebună cât neobişnuită, şi nu ştiam de unde să apuc personajul. Umblam pe străzi, prin pădurile şi satele de lângă oraş, căutam ceva, nici nu ştiam ce. Şi, deodată, mi-a apărut în faţă o fată îmbrăcată ciudat care avea ceva foarte straniu în ea. „Ea este Olga mea“, mi-am spus. Şi am rămas încremenită. Iar ea a dispărut imediat. După câteva zile, am revăzut-o şi m-am dus direct la ea, n-am vrut să o pierd din nou. Noroc că era puţin nebună şi nu s-a mirat că am invitat-o la o cafea. M-am împrietenit cu ea, începuse să mă viziteze la teatru. Devenise o problemă că tot timpul cerea bani sau haine. Am fost şi la ea acasă, într-un sat de pe lângă Odorheiu Secuiesc, pentru că într-un fel mă obseda. O dată m-a rugat să-i duc prietenului ei care locuia la Sfântu Gheorghe o scrisoare. Am ajuns într-o zonă întunecoasă, cu un peisaj sinistru, am intrat într-o clădire părăginită şi când am observat că uşa la care am bătut e acoperită cu sânge, am îngheţat. Atunci mi-am dat seama că mersesem prea departe.

 

 

Când lucram cu Tompa Gabor la „Aşteptându-l pe Godot“, tot la Sfântu Gheorghe. Îl căutam pe Lucky, personajul meu. Tompa îmi zicea că Lucky e întotdeauna altundeva. „Bine, dar unde?“, mă întrebam eu. Ţin minte şi acum, eram cu bicicleta, pe la 3 după-amiază şi, deodată, am văzut pe stradă un bătrân, cu ochii deschişi, mari, miraţi şi se uita nici nu ştiu unde. Înlăuntrul lui sau poate nicăieri. Trebuia să-l urmăresc! El a intrat într-o cârciumă de la gară. Era un loc jegos, plin numai de bărbaţi. Şi-a luat o bere. M-am aşezat şi eu la o masă şi mi-am comandat ceva de băut. La un moment dat, el s-a ridicat brusc şi a plecat. Eu mi-am lăsat paharul aproape neatins pe masă şi am pornit după el. Numai că, din păcate, un bărbat din cârciumă a văzut că-l urmăresc, s-a ridicat şi el şi a pornit după mine. Aşa mergeam toţi trei: bătrânul în faţă, eu după el şi un bărbat necunoscut după mine. După un timp, a început să-mi fie frică să mă duc mai departe. Mi-am luat bicicleta şi am plecat. Şi de atunci, o vreme, m-am dus la aceeaşi oră, în aceeaşi cârciumă să-l regăsesc pe bătrân, dar nu a mai apărut niciodată. Dar apăreau alţii, asemenea lui. „Mulţi Lucky mai sunt pe lume“, mi-am dat seama atunci.

 

 

A fost cel cu filmul. Timp de 17 zile am uitat complet de mine. Mă hotărâsem să-mi schimb locul de muncă şi să mă angajez la Teatrul Maghiar din Cluj. Totul era stabilit, dar eu eram încă destul de îndoită. „E bine că plec?“ „Să las în urmă teatrul din Sfântu?“ Nici nu mai puteam dormi bine noaptea de grijă. Am început filmările şi am uitat de tot ce era în jurul meu şi de tot ce era în mine. Şi, la un moment dat, spre sfârşitul filmărilor au venit nişte colegi de-ai mei, actori români de la Teatrul „Andrei Mureşan“, care trebuiau să filmeze şi ei. Mi-au zis: „Vai, am auzit că pleci....“. „Poftim? Ce? A, da!“ Atunci mi-am adus aminte de problemele mele pe care le uitasem total. „Da. Mă mut la Cluj.“

 

 

Sincer? Ba da. Îmi plac nebunia şi amestecul ăsta de oameni veniţi de peste tot. Dar nu ştiu. Am accent unguresc.

 

 

Ai văzut ce frumos am spus „Katalin se căieşte“. Nu te-ai mirat că ştiu astfel de cuvinte? Le-am învăţat şi eu de la voi, ziariştii. Ioi, tu! Hai să mergem că pierd trenul!