Home » COLECTII » Simfonica » Herbert von Karajan

Herbert von Karajan

08 Apr 2008 Dan Parvu | 0 comentarii | 1458 vizualizari
Rating:
9 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Herbert von Karajan s-a nascut in urma cu o suta de ani, pe 5 aprilie 1908.
 
Herbert von Karajan
Acesta este un enunt modest cu care o biografie serioasa ar putea incepe sa deruleze cu pedanterie pedagogica si dife­renta bine reliefata parcursul unei vieti exemplare. Un discurs care ar trebui sa satisfaca asteptari si exigente academice si care, cu sobrietate stilistica si fara a-si ascunde bucuria “participarii la eveniment”, ar trebui sa dea glas intr-adevar acelei sfinte si adanci emotii de care posteritatea ar trebui sa fie cuprinsa in fata monumentului. Copertele acestei biografii ar trebui sa fie cat mai lucioase, cat mai netede si mai pline de “semnificatie”, ar trebui sa “spuna” la randul lor ceva, sa ne faca sa “intelegem” acel “intru dincolo de noi”. Capetele ar trebui plecate, soaptele, retinute, si privirile, incarcate de o traire profunda, flori…
 
Numai ca afara si in vazul lumii intregi oricat ar parea poate acest lucru de neverosimil, e 2008 si, de jur imprejur, postmodernitatea urla din spatiul public cu dinti de cal inspre cerul plin de constelatii al artei si din tot cerul gurii sale totodata cum ca s-ar cuveni ca macar acum, cu ocazia centenarului Karajan, de voie, de nevoie sa se petreaca totusi o radicala schimbare de situatie. De exemplu, ar trebui sa ne mutam de pe un picior pe altul ori sa modificam cel putin unghiul din care privim. Simplu, nu-i asa…

Herbert von Karajan folosea 15 camere de luat vederi pentru a pune in valoare pe de-a-ntregul, spera el, muzica lui Beethoven. Incerca cu orice pret sa uite ca doua urechi sunt de ajuns pentru asta, voia pur si simplu mai mult de la soarta. Isi asumase un Destin cu litera mare, o misiune. Avea un vis. Fan al tehnologiei de ultima ora, el incerca din tot sufletul sa-si asigure o posteritate totala, ecvestra si iconica in galeria celebritatilor secolului XX fiindca pentru oameni de un asemenea calibru, a face pur si simplu muzica nu mai este de ajuns la un moment dat.

Intr-un anumit punct al carierei lor e necesar ca aceasta alchimie subtila sa lase o urma in afara, trebuie ca lumea sa se loveasca de imaginea ta nu neaparat de tine, daca se poate pe strada, daca nu, macar in casa. Trebuie, in concluzie, sa existi pentru altii, sa ajungi sa faci parte din ei nu neaparat prin ceea ce faci cu adevarat, ci prin ceea ce ai adus si ai devenit in constiintele lor. E o dife­renta fundamentala.

Fara indoiala, Karajan este imaginea dirijorului secolului XX. Este standar­dul de piata al acestui produs, testul sau cheia. Grija cu care el isi interpreta rolul de mare preot al Marii Muzici, intensitatea mistica cu care oficia actul pasional al muzicii in insasi Sfanta Sfintelor celebra Berliner Philharmoniker Orchester, atitudinea hiper­per­sona­lizata, gestica sa, asta pentru a nu uita frizura, pieptanatura de senzatie, cele­bra bucla plina de o zbatere nobila, spasmul creator al acelei suvite rebele de o albeata orbitoare, tensiunea si scufundarea in sine, pleoapele inchise etc., totul va deveni exercitiu al retinei, toate se vor metamorfoza in obiecte sacralizate care estetizau spatiul de lucru. Aceste lucruri au devenit de la el incoace parametrii de orientare, grila de teren, termenii ecuatiei Von Karajan.

Modestul enunt de la inceputuri e doar linistea dinaintea furtunii… 5 aprilie 1908 reprezinta inceputul unei revolutii care isi va face simtita prezenta abia cateva decade mai tarziu. 60 de ani de­dicati unei cariere dirijorale de o asemenea anvergura reprezinta in primul rand un record in materie de credibilitate, dar nu numai atat. Ceva mult mai profund justifica pe deplin acest centenar de magnitudine planetara, un lucru simplu si fundamental: geniul artistului.

Karajan fascineaza, are carisma

Biografiile de acest gen trezesc pasiuni si creeaza extaze, ranesc orgolii si impun norme noi de comportament, definesc spatii. Este desigur important de stiut ca acest om reprezinta cea mai marcanta personalitate a orasului Salzburg, ca a avut stramosi macedoneni si ca a fost copil minune; pianul e de altfel un loc de predilectie a manifestarilor precocitatii artistice, iar Karajan, in buna traditie inaugurata de catre “divinul” Mozart, nu a facut exceptie de la regula, insa pana la urma, toate aceste aspecte sunt simple date de lucru ce pot umple pagini si circumscrie uneori perimetre ale ineditului.

La o suta de ani de la nastere, o biografie postmoderna nu se mai arata insa interesata de cautarea meticuloasa a adevarului istoric. Nu mai are de ce. Acest lucru s-a facut deja de prea multe ori, desi cu certitudine intotdeauna mai ramane ceva de descoperit, de repus in discutie. Acum insa pare mult mai interesant si atractiv de inteles fenomenul Karajan, asumarea relaxata a imensei sale mosteniri artistice intr-o lume ale carei valori gliseaza cu viteze ametitoare de la ora la ora.

Intre 1908 si 1989, ultimul sau an de viata, evolutia istorica a lumii este atat de spectaculoasa incat pare aproape neverosimila continuitatea notorietatii de care da dovada intreaga sa cariera. Un alt copil minune, un alt dirijor, o alta stea… de ce nu? Drumul sau artistic ar putea fi unul oarecare, circumscris cu extrema strictete spatiului muzicii clasice, in fond un domeniu artistic ca atatea altele. Calea pana la castigarea unei notorietati mondiale comparabile cu cea a unui megastar este foarte lunga, iar perioada parcursului, de-a dreptul spectaculoasa: doua razboaie mondiale, o conjunctura politica incendiara care s-ar fi putut dovedi fatala oricarei cariere, concurenta ofertei mass-media in cadrul domeniului de interes al publicului.

Sunt destule obstacolele acestei curse fantastice? Decorul este pregatit. Din fericire pentru Karajan, intuitia lui profunda se numeste imagine. Geniul are nevoie de o noua stralucire, iar el intelege mai bine ca oricine ca vremurile cer mai mult de la el fiindca mizele s-au schimbat. Trebuie folosite mijloacele timpului, iar seco­lul XX ii poate oferi un miracol: imagine in masa, celebritate in progresie geome­trica, rating fabulos. Inaintea mitului trebuie creat evenimentul.

…Herbert von Karajan este deja de multa vreme acolo, in mijlocul faptelor, dar prioritatile pietei par sa se schimbe. Statutul artistului asa cum il percepe el, mostenitor de drept al unui secol de muzica indiscutabil german, este pus in pericol. Destinul lui, pas cu pas, este legat de cel al muzicii, iar monumentul eroic al secolului XIX s-a prabusit cu un zgomot asurzitor intr-un crepuscul cumplit si sangeros, tarandu-si in abis odata cu el si zeii.

Lumea priveste acuzator inspre cel considerat la un moment dat drept cel mai mare artist in viata, Richard Wagner. Secolul muzicii, secolul spatiului germanic, cea de-a nouasprezecea borna de hotar a mileniului in care Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms, Bruckner si Strauss isi afirma nemurirea creatoare, agonizeaza cumplit in constiintele europenilor. Totul se clatina insa in 1913, cand micul Herbert von Karajan se asaza in fata pianului in cadrul unui concert de binefacere, viitorul acestui muzician “serios” in varsta de numai 5 ani pare mai demn de invidiat ca niciodata.

Copiii-minune sunt intotdeauna o aparitie halucinanta, iar el are parte de aceasta binecuvantare. Lumea e avida de miracol, il asteapta. Tineretea e inspirata intotdeauna si are de partea ei un atu formidabil: viitorul. Acolo, cu siguranta, totul este posibil. Si pe urma e Salzburgul. E un loc in care intruparile sunt la indemana si poarta pecetile perfectiunii fiindca idealul e posibil de atins si are un singur nume: Mozart. Acolo e locul in care zeii au binevoit intru glorie. Pentru Herbert von Karajan, copilul minune, totul e asezat sub semn. Pare predestinat. Biografiei lui nu ii lipseste nimic, intregul angrenaj este perfect pus la punct.



Drumul muzicii e calea regala, un drum de la care se asteapta cu adevarat un sens si un erou. Mostenirea wagneriana a salvatorului poate parea departe in ochii unui copil de numai cinci ani, insa ea apasa pe umerii lui firavi fara ca el sa o banuiasca macar in timp ce tot aerul din jurul sau e greu deja de “asteptare”.

Fiecare Wunderkind e o promisiune. Se va implini vreuna?… In lumea muzicala a acelui an 1913, nimeni cu siguranta nu intuieste inca dimensiunea uriasa pe care personalitatea acestui copil o va lua mai tarziu, dar a doua jumatate a secolului XX va avea parte in ceea ce-l priveste de ceva cu totul special. Von Karajan va pastra ceva din amintirea nebuloasa a apropierii Gigantilor. Gustul lui va atinge din aceasta cauza pe alocuri cote ale indoielnicului, va parea uneori contaminat de kitsch sau artificial, dar nu se va trada pe sine niciodata. Va incerca totul, iar la nevoie se va reinventa pe sine.

…Aici, emotia ar trebui sa ia o pauza seaca si sunetul orchestrei ar trebui sa inceteze: prea multe, mult prea multe alamuri, mult prea multe tobe, prea mult zgomot. Herbert von Karajan, ajuns HvK, marca si brand de tara, distribuitor de imagine culturala, dineu muzical ori serata savanta si “summa” a muzicii, dirijorul secolului, toate intr-o singura viata. Succes total, aproape iritant. Un postmodern inrait ar putea defini pe buna dreptate si cu mana pe inima afacerea ca pe una dubioasa: “Un dezastru! La ce bun daca tot trebuie sa le lasi in urma ta…”, o viata dedicata propriului monument. Incitant, straniu sau pur si simplu deplasat? Nu o sa stim niciodata cum s-a ajuns la aceasta stare de lucruri.

Fenomenul capata dimensiunile unei mici epopei presarate cu accente grotesti. Toata lumea se pare ca se raporteaza la el intr-un mod personal. Dirijorul secolului? Nu, nici vorba, dar imaginea lui, da! Si atunci? Unde este micul cuvant de nespus, acea durere de dinti filozo­fica, intr-un cuvant, “adevarul”? Explicatiile ar putea curge din toate partile, taberele si-ar putea face pe rand auzite bubuiturile artileriei grele: justificari din cele mai stranii ar face ca spectacolul Karajan sa dureze o vesnicie: artificii, zgomot si multa incertitudine. Tronul uzurpat al traditiei recuperat in extremis de catre urmasul innobilat al unei familii instarite, dar cu radacini exotice si pline de savoare balcanica, ochii de otel ai maestrului, dorinta de putere absoluta, sansa de a avea geniu? Cine si ce anume face pe cine si cum?

La 100 de ani de la nasterea sa, Von Karajan este o enigma pentru puristii muzicii si un cocktail incendiar pentru piata, cu alte cuvinte, un succes. Cuvantul este aproape prea mic pentru el. Aici nu mai este vorba de a exista pe piata, ci de a o modela. Dimensiunile problemei sunt altele. Copilul minune s-a transformat intr-un portdrapel al unei idei care pare venita din alta lume si-si duce cu oricine propriul razboi, de unul singur, din toate puterile, cu orice pret. Nu e loc pentru nici un fel de concesie.

Pianul nu era calea lui. La sfarsitul secolului XIX, instrumentul rege insusi se clatina pe soclu din toate incheieturile. Wagner spulberase intaietatea lui de necontestat. Orchestra isi lua in sfarsit, prin muzica autorului Tetralogiei, o sublima revansa, fiindca dupa Beethoven, lumea intreaga se oprise pe loc stupefiata inaintea creatiilor Titanului. Simfonia a IX-a fusese inceputul unei transfigurari, zorii unei alte lumi. Generatia ce a urmat Marelui Surd ramasese pietrificata, incapabila de a se putea desprinde de sub fascinatia revarsarii colosale de forta la care fu­sese facuta partasa aproape fara voia ei.

Prima generatie de romantici si-a gasit refugiul in fata pianului. Schubert, Schumann si Mendelssohn scriu si ei simfonii, dar suflul muzicii lor pare, la o atingere de suprafata, unul sistolic. E nevoie mai degraba de un tub de oxigen si de un laborator personal pentru a experimenta in intimitate marea aventura beethoveniana, iar acest refugiu il reprezinta pianul. Pentru toti cei care “inteleg” ceea ce libertatea pe care le-o ofera Beethoven le aduce e mult prea mult si neasteptat. Este aventura absoluta: necunoscutul.

Chopin refuza cu obstinatie orice apropiere de orchestra mai mult decat e necesar acest lucru, Liszt va astepta o a doua perioada de creatie pentru a-si incerca fortele, Brahms insusi se teme in fata provocarii. E nevoie de timp pentru a intelege ce s-a intamplat in muzica europeana, e nevoie ca o sutura sufleteasca sa aiba loc intre compozitorul german si restul umanitatii. Beethoven repune lumea pe noi temelii. E liber de muzica prin muzica. Singuratatea la care l-a condamnat propria infirmitate il face independent de orice proteza sonora.

Pentru Von Karajan, pianul e un reper depasit. Fortele lui au devenit prea mici pentru tipi precum Berlioz, care sangereaza la propriu la auzul Simfoniei a IX-a si care au nevoie deja de armate de muzicieni pentru a se exprima. Dirijorul ia treptat locul virtuozului si devine incet, dar sigur starul de necontestat al acelui “fin de siecle” prelungit.

In 1913, ultimul an de existenta al acestei feerice proiectii sinucigase ce se va dezlantui cu inconstienta oarba doar un an mai tarziu, atunci cand pustiul Herbert von Karajan atinge clapele pianului sau, lumea asculta si jubileaza in dreptul muzicii mari, are nevoie de orchestre colosale, de cantareti si de forta exacerbata. E aproape un vuiet general pe care Beethoven il dezlantuie fara voie in urma sa. Multimea exulta, in sfarsit intelege si nu-i mai e teama. Fiecare se impartaseste din trupul zeului dupa pofta si isi lasa instinctul in voie, dar singurul care isi revendica fara apel coroana muzicii e Wagner. Nimeni de altfel nu-i contesta acest lucru, iar el o face la fel de profund si de neimaginat ca si cel de dinaintea sa. Intensitatea si magnitudinea impactului sunt devastatoare. Lumea isi tine rasuflarea din nou, se simte pentru a doua oara socata. Wagner va remodela totul cu aceeasi furie demiurgica: o lume dupa chipul si asemanarea sa, o lume a ceturilor, a flacarilor si a iubirii. Omenirea nu-si mai incape in piele, are nevoie de un nou mit si il redescopera prin simfonism. Dupa Wagner, Bruckner si Strauss, pianul a devenit o pista abandonata. 

Aici apare Karajan. Ar trebui sa se opreasca in fata acestui instrument? Ar trebui sa se gandeasca incotro merge orchestra imensa care pare ca a devenit parca dintr-o data intregul spatiu germanic? Ar trebui sa priveasca de jur imprejur si sa incerce sa inteleaga ce se petrece? Simfonismul unui Mahler sau Strauss, atractia irepresibila pe care muzica de opera o exercita asupra intregii societati, e aproape un ultimatum adresat tuturor celorlalte incercari serioase de a face muzica. De ce numai pian cand orchestra iti ofera totul, putere fara limite, exaltare si extaz?

Dirijatul e un crez, o viziune asupra lumii, o conduita de viata si o cale a viitorului. Muzica aceasta a devenit profetica si le vorbeste tuturor despre lucruri ce depasesc masura umana, le da speranta. Nimeni nu stie inca de ce semn sunt insa aceste profetii si incotro vor duce fortele care isi fac auzit glasul in spatele idolului. Nimeni nu vede decat orchestra si pe cel care o conduce, omul din fata ei, despre care toti cad de acord instinctiv ca este hierofantul. Dincolo de ei ar trebui sa se intinda sacrul, Graal-ul atator cautari irosite de-a lungul timpului. Din acest spatiu unde dintr-o data pare ca lumea se inregimenteaza cu o voiosie salbatica ansamblului, corpului primitor al masei orchestrantilor si magiei primitive a spectacolului total, supranumeric, pianul pare un exclus costisitor si demonetizat.

Sobrietatea cautarii si a investigatiilor solitare pur instrumentale a devenit dintr-o data o excentricitate. Intr-un spatiu al freneziei de grup, pianul pare aproape abandonat ca directie singulara de creatie. Lumea muzicala e inrobita drumului pe care Wagner l-a trasat. Instrumentul rege e silit sa-si recunoasca neputinta. Va ramane pe planul doi, dar va reusi sa supravietuiasca propriei extinctii aparente, in exterior. Toate tarile Europei, dar in special Franta si Rusia ii vor acorda fara scrupul consideratia de care are nevoie pentru a-si putea aduna fortele. Revansa sa va fi pe masura. Muzica noului secol vine din afara.

Karajan e prea tanar si cu mult prea aproape de “marii” timpului sau pentru a se putea departa de malurile culturale ale germanismului. Ar insemna sa abjure. Tentatia e prea mare, chemarea tarmurilor abrupte si conturate eroic ale romantismului tarziu este prea puternica, piscurile simfonismului par imense si capabile de a se deschide la infinit, intr-o nesfarsita chemare a departarilor. Nu se va termina niciodata. E o poveste pe care nimeni nu o crede, dar careia toti i se lasa prada cu o disperare plina de voluptate. E un abandon asumat. ”Titanicul e pe calea cea buna”, se va spune probabil zambind acru din colturi de istorie comparata, iar asta e doar unul dintre comentariile posibile intr-un ev postmodern. Insa ca de fiecare data, cineva se salveaza. De data asta Herbert von Karajan.

Nu are de ales si nici nu are de ce sa o faca. Nu exista cu adevarat alternativa. A fost crescut pentru asta si cu siguranta ca si-a dorit si el din tot sufletul “o viata de erou”. Pentru toti cei interesati, indicativul cel mai direct este: Strauss, Richard, poemul simfonic cu acelasi nume si urmatoarele; iar pentru tanarul Herbert, ceea ce intruchipeaza cel mai bine spiritul epocii e dirijatul: o orchestra, un dirijor, o muzica. O cale pe care Von Karajan si-o doreste, pe care particula nobiliara a numelui sau aproape ca i-o justifica de la sine in propriii ochi si careia el ii va inchina intreaga sa viata.

La doar 21 de ani e numit dirijor al orchestrei din Ulm, la 27 e deja director muzical general al Teatrului Muzical din Aachen. In constiintele celor din jur, destinul sau artistic e pe cale sa inceapa. Nu are nevoie sa forteze, nu trebuie sa arate mai mult decat e nevoie. Trebuie doar sa se lase purtat de el insusi fiindca totul este pregatit pentru aparitia sa: asteptarile publicului, dorinta de succes, tineretea, si mai ales incrancenarea fanatica in propriul crez.



E un perfectionist. E tot ceea ce se asteapta de la el: performanta pura si atitudine. E o este­tica vie a fortei si a dorintei de a invinge. Orice obstacol e o provocare bine venita, orice nevoie de mai mult e o treapta catre propriul monument. Filozofia vietii lui e simpla si feroce ca aceea a animalelor de prada: victoria cu orice pret. La 30 de ani, tot acest efort este rasplatit din plin: dupa o reprezentatie cu Tristan si Isolda, “Berliner Tageblatt” il va numi fara nici un fel de retinere “Miracolul Karajan”. Promisiunea s-a indeplinit. Copilul de numai cinci ani asezat in urma cu un sfert de veac in fata pianului este acum eroul unei natiuni. Tineretea lui triumfatoare e o implinire a unui ideal indelung cizelat si e pregatita pentru o noua devenire.

Muzica e mult mai importanta decat s-ar putea crede la prima vedere. Aproape ca nu isi mai apartine si stie ca se afla deja in apropierea suflului mare al istoriei. Trebuie doar sa isi urmeze calea si sa creada in ea. Insa mai are de invatat inca ceva, un lucru esential si grav: lectia fiecarui mare destin e una singura, alegerea.

Vechile profetii pe care muzicile sfarsitului de secol XIX le inganau ca pe o litanie neagra in spatele imenselor fatade sonore ale wagnerismului triumfator incep sa isi arate cu adevarat puterile devastatoare. Timpul acesta nu-i mai apartine tanarului artist, ci acelora care cred in misterul straniu al unei lumini capabile sa ucida. Karajan se lasa sedus de soli­ditatea aparenta a Partidului National Socialist. La 8 aprilie 1933 el se inscrie la Salzburg in partidul nazist austriac cu numarul 1.607.525. Si mai mult de atat, o luna mai tarziu intra in partidul nazist german cu numarul 3.430.914. Alegerile lui se vor dovedi profund gresite. Lectia pe care i-o da istoria e fara echivoc: s-a inselat si va plati pentru asta.

Succesul lui timpuriu irita posteritatea si il transforma intr-un caz. Devine un scandal de proportii si o mina de aur pentru orice fel de publicitate pe dos, un exemplu de penitenta aplicata. Se stie vulnerabil si o va resimti toata viata. Va avea de luptat cu reticenta altora si va trebui sa faca fata unor manifestari pline de dispret la adresa lui, insa nu renunta. Reuseste sa supravietuiasca acestei prabusiri inevitabile care s-ar fi putut dovedi fatala in cele din urma carierei sale. O data pentru totdeauna invata ca trebuie sa renasca prin muzica si se dezice de trecutul sau politizat. Accepta ca istoria se face, iar asta inseamna ca e vorba de un plan, de o vointa si de o constructie. Ei bine, monumentul lui nu este inca terminat, iar el nu are decat 37 de ani.

Lumea trebuie sa inteleaga si sa accepte asta. Mai are inca multe de spus si de aratat. Cu atat mai rau pentru cei care se incapataneaza incercand sa-l dea la o parte. Acest om de talie medie se pregateste sa lase in urma semnele trecerii sale, iar acestea vor capata dimensiuni gigantice. Este din nou Von Karajan, iar de data aceasta nimeni si nimic nu-l mai poate opri.

De aici inainte totul se va supune unor reguli pe care el si numai el le va hotari si cunoaste. Acel copil minune se va transforma pe sine cu rabdare si tenacitate intr-o proiectie a supraomului. Timpurile adeziunilor de masa reale sau planificate au trecut pentru ceasul istoriei, insa Karajan ramane la mijlocul secolului XX atasat cu fidelitate ideii in care se formase inca din anii copilariei: este nevoie de un lider, de o constructie (Berliner Philharmoniker) si de un nou sentiment al eroismului, cladit pe forta si incredere in victorie, iar acum nu mai este nevoie de nici un fel de bucata de hartie care sa confirme o inregimentare sau alta. Tot ceea ce trebuie sa faca face pentru el, de fapt pentru acea proiectie de o intensitate si maretie unica a propriei imagini.

Vreme de peste 30 de ani va conduce cu o mana de fier si pe alocuri cu o brutala lipsa de scrupule care va ajunge sa para o adevarata dictatura nedisimulata si de neingradit cel mai formidabil ansamblu simfonic al lumii. Treptele monumentului il vor duce pas cu pas acolo unde si-a dorit-o dintotdeauna, la Berlin. Are vointa de fier de care e nevoie pentru a putea face asa ceva si constiinta misiunii sale. Nu, si el stie deja acest lucru de mult, confesiunea solitara a pianului nu i-ar fi putut fi niciodata indeajuns unui om al carui suflet este plamadit din aluatul acelora care vor si trebuie sa conduca si sa inspire. Nici nu ascunde asta.

Isi doreste puterea si o cauta prin toate mijloacele. Daca trebuie facut vreun compromis, il va face. Va avea doua carnete de partid, desi o va regreta amarnic mai tarziu, va trece daca e nevoie fara sa se planga printr-o perioada de doi ani in care i se va interzice practicarea profesiunii si chiar si printr-un proces de de-nazificare, dar va cauta in continuare cu incapatanare aceea sursa a puterii nelimitate care sa-i acorde libertatea ideala artistica de care orice creator autentic e dependent ca de aer, acea putere care sa-l faca cu adevarat capabil sa-si modeleze propria lume asa cum intelege el sa fie.

Are nevoie de un singur lucru pentru a putea reusi pana la capat, o orchestra ideala, iar acum o va obtine. Aceasta sursa a puterii sale se numeste Berliner Philharmoniker Orchester, un instrument muzical unic caruia, sub conducerea lui, membrii acestui mecanism simfonic fara cusur ii pot insufla cu adevarat viata. In fruntea lui, Von Karajan isi poate pune in valoare pe deplin geniul dirijoral si se poate dedica obsesivei sale dorinte de mai mult.

E acolo unde si-a dorit sa fie dintotdeauna, in epicentrul marii muzicii si in inima traditiei. E ca o stanca de care valurile modernitatii se izbesc cu o furie si o forta de neimaginat, insa tocmai acesta este lucrul pe care si-l doreste si de care, paradoxal, are nevoie si el pentru a supravietui. Cheia intelegerii personalitatii sale sunt muzica si apararea fanatica a unor valori carora numai el pare sa le inteleaga cu adevarat valoarea. E un luptator, poate ultimul dintre cei care s-au mai impartasit din izvoarele datatoare de viata ale traditiei.



Cu cat lumea din jurul sau aluneca pe acea panta savanta a optimizarii vietii prin tehnologie si consumerismul feroce al pietei se dezlantuie, cu cat corabia acestei traditii de care sufletul sau da impresia ca e atasat pe deplin pare mai aproape de pierderea directiei si de naufragiu, cu atat incrancenarea lui e mai justificata si actul sau mai eroic. A face muzica “sub specie aeternis” e ceea ce Herbert von Karajan afirma cu magnifica superbie in fata intregii lumi, iar in stralucirile orbitoare ale carierei lui de o unicitate exemplara cineva poate intui cu teama raceala profunda a beznelor din care se nasc si se hranesc luminile.
Purtatorul acestei torte e un om care a cunoscut abisurile, iar acestea i-au acordat privilegiul eroilor: a devenit de neatins, nu se mai teme.

Lumea muzicii se misca din ce in ce mai mult in jurul sau, ii intelege jocul si il accepta cu recunostinta. E nevoie de el. Intuitiile sale profunde il fac sa inteleaga ca pentru a avea adepti e nevoie de sacrificiu si, in consecinta, actioneaza. Isi asuma rolul de campion al traditiei, e gata sa provoace si sa se lase provocat, intelege sa lupte cu toate armele de care epoca dispune si sa castige. E dirijor si milionar, e playboy, pilot de avion si scufundator, este pasionat de masinile de viteza, devine posesorul unui Ferrari si promoveaza cu ajutorul inregistrarilor pe care le face tehnologii de ultima ora, e un superman si un profet in acelasi timp. E tot ceea ce un om poate fi, e incarnarea succesului.

Insa locul lui e in fata orchestrei. Rolul pe care il joaca in fata lumii e incarcat de o presiune covarsitoare. Nu mai e vorba doar de a face muzica, de a cauta perfectiunea sonora si de a o impartasi celorlalti. E vorba, in tot ceea ce Karajan face, de o afirmare explicita a faptului ca traditia nu anchilozeaza, nu inchide drumuri si nici nu dispare din mijlocul societatii. Mesajul sau spune ca nimic nu poate infrange nevoia de profunzime si ca acest lucru trebuie afirmat cu orice pret chiar cu riscul de a folosi mijloace perisabile si de o calitate indoielnica. Lumea in care el se misca e o lume care si-a pierdut rabdarea, o lume care are in spate trauma a doua razboaie mondiale si isi este siesi, de cele mai multe ori, povara. Sensurile profunde si unificatoare ale trecutului par spulberate.

Karajan nu e un umanist, ci un luptator care intelege sa se dedice unei cauze. Ratiunea lui de a fi e forta, iar aceasta nu se poate manifesta decat in contactul direct cu provocarile pe care socie­tatea i le arunca in fata. Genul de eroism pe care il promoveaza e unul calculat, asumat pana in cele mai mici amanunte si practicat cu metoda si continuitate nezdruncinata. In spatele acestui esafodaj de adrenalina innobilata insa, un ochi atent poate zari un soi de disperare profunda cu nuante aproape letale. Eroii traditiei incep sa fie uitati, lumea isi intoarce admirativ privirile catre alte orizonturi.

Karajan intelege ca poate face o mutare decisiva si ca poate profita in acelasi timp de intregul aparat mediatic care la prima vedere pare ca il inlatura. Imaginea sa inunda cu obstinatie piata, inregistrarile ii capata o slefuire sonora aproape nefireasca si sunt promovate cu o forta si o tenacitate nemaiintalnite in spatiul clasic, concertele, programele si intreaga activitate pe care o desfasoara devin emblematice pentru o lume intreaga.

A dirija inseamna a detine o parte de adevar si el vrea ca o planeta intreaga sa afle acest lucru. Oamenii il privesc cu mirare, invidie, teama sau speranta, insa niciodata cu indiferenta. Marea lui victorie consta in faptul de a repune in grilele normalitati statutul dirijorului si al clasicitatii muzicale. E o ecuatie in cheie orfica si de o complexitate absoluta careia el ii gaseste o rezolvare magistrala: adevar prin muzica. Lumea ii va fi recunoscatoare pentru asta si ii va acorda locul pe care il merita.

Un enunt modest ar suna cam asa: Herbert von Karajan a murit in 1989. Restul e muzica…
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
SIMFONICA
 
CELE MAI